De astă dată şeful nici nu-şi mai ascunse mişcările şi Ţugurlan văzu din timp cum îi pregăteşte o nouă lovitură. O bucurie arzătoare licări în privirea lui. Inima începu să-i bată rar, cu o putere copleşitoare: d-aici înainte nimeni şi nimic n-avea să-i mai îngheţe sau să-i încetinească bătaia.

– Da, pentru mine domnul primar e un hoţ! spuse el rar şi răspicat şi în clipa următoare sări asupra omului din faţa sa, a cărui mişcare de a lovi nici măcar nu se mai văzu.

Se prăbuşi cu jandarmul în mijlocul drumului, încalecă peste pieptul lui şi îl strangula izbindu-l cu capul de pământ. Mişcarea aceasta nu avea însă puterea care trebuia şi îndată ţâşni în picioare, apucă puşca de ţeava şi vru să lovească cu ea, dar o aruncă şi năvăli din nou cu picioarele lui desculţe peste pieptul şi faţa jandarmului.

Acesta se răsuci pe jos cu destulă uşurinţă. De uimire aproape că nici nu simţise cele câteva lovituri pe care i le dăduse Ţugurlan peste faţă.

Oamenii alergară de prin curţi, se auziră ţipetele înfricoşate ale muierilor.

– Puneţi mâna pe el! strigă Aristide şi se repezi el însuşi în Ţugurlan împreună cu fi-său.

Năstase sărise pe la spate şi încerca să-i prindă mâinile. Până să se apere, Ţugurlan se pomeni gâtuit şi izbit în faţă de primar. Îl lăsă pe Năstase să dea pe la spate şi gâtuindu-l la rândul său pe primar îl împinse de-a-ndaratelea spre primărie şi izbindu-l sălbatic, roşi zidul cu capul lui.

– A, domnul primar! gâfâia el. De ce pui jandarmul pe mine, dom’le primar? De ce, dom’le primar, faci una ca asta? Fiindcă eşti hoţ şi ţi-e frică să nu afle lumea, d-aia pui jandarmul pe mine? Păi tot hoţ rămâi şi aşa, dom’le primar, biserica şi crucea dumnezeului mă-tii! D-aia ai făcut tu moară, să furi bucatele oamenilor?

Şi în această clipă de buimăceală, în care nimeni nu îndrăzni să se atingă de el, Ţugurlan se îndreptă spre căruţă continuând să strige:

– Şi-a pus copiii la moară să fure bucatele oamenilor şi să dea cu pumnul şi tot el cheamă jandarmul. Mama voastră de hoţi, lasă că v-arăt eu vouă!

Când să se urce alături de Ion al lui Miai, deodată Ţugurlan se opri, se întoarse înapoi liniştit şi trecând printre oameni, care îi făceau loc încă uluiţi, se aplecă, ridică de jos arma jandarmului şi se întoarse la căruţă cu aceiaşi paşi măsuraţi.

– Mână, Ioane! strigă el şi abia atunci şeful postului se dezmetici şi se repezi spre căruţă, dar era prea târziu. Să vii la mine acasă, dom’ şef, să-ţi dau puşca! mai strigă Ţugurlan în timp ce caii cu căruţa se îndepărtau în goană, înecându-l pe jandarm într-un nor de praf.

X

Ţugurlan ajunse repede acasă şi o îngrozi rău pe muierea lui când o dată cu sacul de făină el dădu jos şi o puşcă. Ion al lui Miai nu era mai puţin îngrozit, dar Ţugurlan îl linişti spunându-i că n-avea de ce să se teamă:

– Tu n-ai făcut nimic, Ioane, îi spuse. Du-te acasă şi vezi-ţi de treabă.

Ţugurlan deşertă sacul cu făină în hambar şi îl puse pe băiat să pândească la poartă.

– Vezi dacă vine jandarmul cu soldaţi! îi porunci el.

Muierea nici măcar nu-l mai întrebă ce s-a întâmplat.

Tocmai când se aşteptau mai puţin, tocmai acum când de câtăva vreme bărbatul ei arăta mai liniştit şi mai împăcat, se petrecuse nenorocirea. O presimţise de mult şi iată că acum era aici, în colţul tindei, având forma înfricoşătoare a unei puşti.

Ţugurlan scutură cu grijă sacul să nu pice făină pe jos, se întoarse în tindă şi se aşeză apoi pe celălalt prag, aruncând sacul în colţul unde era puşca.

– Nu-ţi fie frică, zise el. A dat degeaba în mine, n-are ce să-mi facă.

Ea oftă resemnată, cu privirea pierdută parcă în nişte depărtări fără sfârşit.

– Ei şi! zise el şi aceste cuvinte însemnau: „Şi dacă o să fie rău, ce? Nu te-ai învăţat încă cu acest gând?”

– Stane, ce-ai făcut? se auzi deodată un glas urcând pe prispă şi o clipă mai târziu intrară înăuntru Armeanca şi nevastă-sa.

– Ce să fac, didă, o întâmpină Ţugurlan pe soră-sa cu un glas firesc, de gazdă, şi-i dădu un scăunel mic cât şchioapa. Şezi, didă. Au vrut să mă ia la secţie şi jandarmul a dat în mine. I-am luat puşca! De ce nu şezi?

– Stane, spuse sora poruncitor. Lasă puşca aici şi fugi. Aştepţi să vie să te prindă, ori ai înnebunit?

Abia spuse aceste cuvinte şi se auziră alte glasuri la poartă. Era Ion al lui Miai cu fiu-său şi cu muierea şi cu încă vreo doi vecini. Le povestise Ion al lui Miai şi intrară peste Ţugurlan cu spaima în priviri, îndemnându-l să fugă numaidecât.

– Unde să fug? întrebă Ţugurlan supărat.

– În pădure.

– Şi acolo ce să fac?

Nu ştiau nici ei, arătau cu totul rătăciţi.

– Ce să fac în pădure, nu tot trebuie să mă întorc acasă? Şi pe urmă, dacă mă prinde, ce? zise Ţugurlan.

Nu-l înţelegeau. Ca să rămâi curat şi întreg trebuie să plăteşti. Şi dacă alţii trăiesc ca nişte iepuri, treaba lor. Trăieşte fiecare om cum poate. El, Ţugurlan, nu putea trăi ca un fricos. Copilul veni fuga, înspăimântat şi strigă că se vede jandarmul.

– E cu soldaţii? întrebă Ţugurlan.

– Nu, e singur.

Vecinii se împrăştiară. Ţugurlan se ridică de pe prag, apucă puşca şi se duse cu ea în grădină, unde o piti sub şira de paie. Uniforma jandarmului se vedea de departe înaintând pe lângă garduri. El intră în curte fără grabă, închise poarta şi, fără să se uite la Ţugurlan, care îl aştepta în mijlocul bătăturii, urcă scara prispei şi pătrunse în tindă. Ţugurlan veni după el. Jandarmul intră în odaie, îşi luă capela din cap şi se aşeză pe pat. Ţugurlan rămase în picioare. Din toate acestea el înţelese îndată că a dezarma un jandarm nu era rău numai pentru tine, ci şi pentru el, dacă nu chiar mai rău pentru el.

– Ce e, dom’şef? zise Ţugurlan.

Fără capelă, şeful de