class="t4">edinţele acelea era prezentă şi Diana care, atunci când am pomenit de lojile ebraice, a pronunţat de mai multe ori „Melchisedec, Melchisedec”. Ce anume îşi amintea? Continuase: — în timpul consiliului patriarhal, semnul distinctiv al evreilor masoni... un lanţ de argint la gât, care poartă o placă de aur. . . reprezintă tablele Legii. . . Legea lui Moise . . .

Ideea era bună, şi iată-i pe evreii noştri adunaţi în templul lui Melchisedec, schimbând între ei semne de recunoaştere, parole de trecere, saluturi şi jurăminte care trebuiau, evident, să fie pe model ebraic, cum ar fi Grazzin, Gaizim, Javan Abbadon, Bamachec Bamearach, Adonai Bego Galchol. Bineînţeles că în lojă nu se făcea altceva decât să se ameninţe Sfânta Biserică Romană şi pe obişnuitul Adonai.

Aşa că Taxil (acoperit de Bataille), pe de o parte, îi mulţumea pe mandatarii săi ecleziastici, iar pe de alta, nu-i supăra pe creditorii tăi evrei. Chiar dacă acum ar fi putut să plătească: în fond, în răstimpul primilor cinci ani, Taxil realizase trei sute de mii de franci din drepturi de autor (net), din care, între altele, şaizeci de mii îmi reveneau mie.

 

* * *

 

Către 1894, mi se pare, ziarele nu făceau decât să vorbească despre un căpitan al armatei, un oarecare Dreyfus, care vânduse informaţii militare ambasadei prusace. Nici nu-l căutasem dinadins, trădătorul era evreu. Asupra cazului Dreyfus se aruncase numaidecât Drumont, iar mie mi se părea că şi fasciculele din Le diable trebuiau să contribuie cu dezvăluiri mirobolante. Însă Taxil zicea că în povestirile de spionaj militar totdeauna era mai bine să nu te-amesteci.

Abia după aceea înţelesesem ceea ce intuise el: că a vorbi despre contribuţia evreiască la masonerie era una, dar a-l pune în cauză pe Dreyfus însemna să insinuezi (sau să dezvălui) că Dreyfus, pe lângă că era evreu, era şi mason, şi ar fi fost o mişcare nu prea prudentă, dat fiind că (masoneria prospera într-un mod aparte în armată) erau pesemne mulţi masoni dintre ofiţerii superiori care îi intentau acum lui Dreyfus un proces.

 

* * *

 

Pe de altă parte, nu lipseau alte filoane bune de exploatat — iar din punctul de vedere al publicului pe care ni-l formaserăm, atuurile noastre erau mai bune decât cele ale lui Drumont.

La vreun an de la apariţia lui Le diable, Taxil ne spusese: — La urma urmelor, tot ce apare în Le diable este opera doctorului Bataille, de ce-ar trebui să i se dea crezare? Ne trebuie o paladiană convertită care să dea la iveală tainele cele mai ascunse ale sectei. Şi-apoi, s-a mai văzut vreodată un roman bun fără o femeie? Pe Sophia Sapho am prezentat-o într-o lumină respingătoare, nu poate să stârnească simpatia cititorilor catolici, chiar dacă s-ar converti. Ne trebuie cineva care să placă imediat, chiar dacă-i încă satanist, ca şi cum ar avea chipul luminat de convertirea iminentă, o paladiană nevinovată, căzută în plasa sectei francmasonilor, care încet-încet se eliberează de jugul acela şi se întoarce la religia strămoşilor ei.

— Diana, am spus eu atunci. Diana este aproape întruchiparea a ceea ce ar putea fi o păcătoasă convertită, fiindcă-i şi una, şi alta, aproape ca la comandă.

Şi iată că în fasciculul 89 din Le diable intra în scenă Diana.

Diana fusese introdusă de Bataille, dar, pentru a face mai credibilă apariţia ei, imediat îi scrisese o scrisoare declarându-se cam nemulţumită de felul cum era prezentată şi chiar criticând imaginea care, conform stilul fasciculelor din Le diable, fusese publicată. Trebuie să spun că portretul era mai degrabă masculin şi imediat am oferit o altă imagine, mai feminină, a Dianei, susţinând că fusese făcută de un desenator care se dusese şi o vizitase la hotelul parizian unde stătea.

Diana îşi făcea apariţia odată cu revista Le Palladium regenere et libre, care se prezenta ca expresie a unor paladieni secesionişti, ce aveau curajul să descrie în cele mai mici amănunte cultul lui Lucifer, precum şi expresiile nelegiuite utilizate pe parcursul acestor rituri. Oroarea faţă de paladismul ce se mai profesa încă era atât de evidentă,