Cărți «Cimitirul din Praga citeste carti gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Jur că pe Mustel nu-l inventaserăm, nici nu-l plătiserăm noi, dar părea că se lua după un scenariu scris de noi. Şi alături de revista lui se înscria şi La Semaine Religieuse, inspirată de monseniorul Fava, episcop de Grenoble.
În iunie '95, mi se pare, Diana se convertea şi în decurs de şase luni publica, tot în fascicule, Memoires d'une ex-palladiste. Cine se abonase la fasciculele lui Palladium regenere (care, fireşte, îşi înceta apariţiile) îşi putea transfera abonamentul la Memoires sau primea banii înapoi. Am impresia că, în afară de câţiva fanatici, cititorii acceptaseră schimbarea de opţiune. În fond, Diana convertită istorisea întâmplări la fel de fantasmagorice ca şi Diana cea păcătoasă, şi de asta avea nevoie publicul — era şi ideea de bază a lui Taxil: nu există deosebire între a povesti amorurile înrobitoare ale lui Pius al IX-lea sau ritualurile homosexuale ale vreunui satanist mason. Lumea doreşte ceva interzis şi cu asta basta.
Şi tocmai lucruri interzise promitea şi Diana: „Voi scrie ca să se afle totul, ceea ce s-a întâmplat în Triunghiuri şi ce am împiedicat în măsura puterilor mele, ce am dispreţuit întotdeauna şi ce credeam că e bine. Publicul va judeca...”
Bravo, Diana. Creaserăm un mit. Ea nu ştia asta, trăia în extazul datorat leacurilor pe care i le administram ca s-o menţinem calmă şi asculta doar de mângâierile noastre (Doamne, nu, ale lor…).
* * *
Retrăiesc momente de mare exaltare. Către Diana cea angelică şi convertită se îndreptau ardorile şi iubirile unor preoţi şi episcopi, mame de familie, păcătoşi pocăiţi. Pelerin povestea că o anume Louise, grav bolnavă, fusese primită în pelerinajul către Lourdes sub auspiciile Dianei şi se vindeca acum prin minune. La Croix, cel mai important cotidian catolic, scria: „Abia am citit şpalturile primului capitol din Memoriile unei foste paladiste, pe care miss Vaughan tocmai începe să le publice, şi suntem pradă unei emoţii de nedescris. Cât de minunat e darul lui Dumnezeu în sufletele ce i se dăruiesc...”. Un anume monsenior Lazzareschi, delegat al Sfântului Scaun pe lângă Comitetul central al Uniunii antimasonice, pusese să se ţină pentru convertirea Dianei trei zile de slujbă în biserica Sacro Cuore din Roma, iar un imn către Ioana d'Arc, atribuit Dianei (dar era o arie dintr-o operetă muzicală compusă de un amic de-al lui Taxil pentru nu ştiu ce sultan sau calif musulman) fusese intonat la serbările antimasonice ale Comitetului Roman şi de asemenea în unele biserici.
Şi acum, de parcă lucrul ăsta l-am fi inventat noi, intervenise în favoarea Dianei o carmelită mistică din Lisieux cu faimă de sfântă, în pofida vârstei ei tinere. Această soră Teresa a Pruncului Iisus şi a Chipului Sfânt, după ce primise un exemplar din memoriile Dianei convertite, se simţise atât de mişcată de făptura aceasta, încât o indusese ca personaj într-o mică operă teatrală a ei, scrisă pentru colegele de mănăstire, Triumful umilinţei, în care era cuprinsă până şi Ioana d'Arc. Şi îi trimisese Dianei o fotografie de-a ei îmbrăcată ca Ioana d'Arc.
În timp ce memoriile Dianei erau traduse în mai multe limbi, cardinalul vicar Parocchi o fericea pentru acea convertire pe care o numea „măreţ triumf al Harului”, Monseniorul Vincenzo Sardi, secretar apostolic, scria că Pronia îi îngăduise Dianei să facă parte din secta aceea nelegiuită tocmai ca să poată mai apoi s-o calce în picioare, iar Civilizaţia catolică afirma că miss Diana Vaughan, „chemată din beznă către lumina dumnezeiască, îşi foloseşte acum experienţa în slujba Bisericii prin publicaţii ce nu au egal prin exactitate şi utilitate” .
* * *
Îl vedeam pe Boullan tot mai des la Auteuil. Care erau relaţiile lui cu Diana? De câteva ori, întorcându-mă pe neaşteptate la Auteuil, îi surprinsesem îmbrăţişaţi, iar Diana
