privea către tavan cu un aer extatic. Dar poate că intrase în cea de-a doua condiţie a ei, abia se spovedise şi se bucura de purificare. Mai suspecte mi se păreau relaţiile femeii cu Taxil. Tot intrând pe neaşteptate, o surprinsesem odată pe divan, descinsă, îmbrăţişată de un Taxil cu faţa cianotică. Foarte bine, mi-am zis eu, cineva tot trebuie să satisfacă pulsiunile carnale ale Dianei celei „rele” şi n-aş vrea să fiu eu acela. Şi-aşa te tulbură să ai raporturi carnale cu o femeie, ce să mai spunem cu o nebună.

Când mă întâlnesc cu Diana cea „bună”, ea îşi lasă virginal capul pe umărul meu şi, plângând, mă imploră s-o iert. Căldura capului aceluia pe obrazul meu şi răsuflarea care aduce a pocăinţă îmi dau fiori — fapt pentru care mă retrag, invitând-o pe Diana să se ducă să îngenuncheze dinaintea unei icoane sfinte ca să-şi ceară iertare.

 

* * *

 

În cercurile paladiene (existau cu adevărat? multe scrisori anonime păreau s-o dovedească, asta şi pentru că nu trebuie decât să vorbeşti despre un lucru ca să-l faci să existe) se rosteau ameninţări obscure în ce-o privea pe trădătoarea Diana. Şi între timp se petrecuse ceva care-mi scapă. Îmi vine să spun: moartea abatelui Boullan. Şi totuşi, mi-l amintesc ca prin ceaţă alături de Diana şi în anii cei mai recenţi.

 

Am cerut prea mult memoriei mele. Trebuie să mă odihnesc.

 

 

23

 

Doisprezece ani trăiţi cu folos

 

Din jurnalele din 15 şi 16 aprilie 1897

 

Începând de aici, paginile jurnalului lui Dalla Piccola se încrucişează, aş spune, aproape cu furie cu cele ale lui Simonini, vorbind uneori amândoi despre acelaşi fapt, deşi din puncte de vedere opuse, şi, în plus, paginile lui Simonini devin mai convulsive, de parcă i-ar fi anevoie să-şi amintească în acelaşi timp întâmplări diferite, personaje şi locuri cu care venise în contact în decursul aceloraşi ani. Perioada pe care Simonini o reconstituie (adesea confundând momentele şi punând înainte ceea ce, potrivit oricărei verosimilităţi, ar trebui să se fi petrecut după) ar trebui să ţină de la pretinsa convertire a lui Taxil până prin '96 sau '97. Cel puţin vreo doisprezece ani, într-un şir de însemnări rapide, unele aproape stenografice, ca şi cum s-ar fi temut să lase să-i scape lucrurile care-i vin deodată în minte, alternând cu mai multe şi mai lungi relatări de conversaţii, reflecţii, evenimente dramatice.

Drept pentru care, Naratorul, pomenindu-se lipsit de acea echilibrată vis narrandi care pare să-i lipsească şi posesorului jurnalului, se va mulţumi să separe amintirile în capitole diferite, ca şi cum lucrurile s-ar fi petrecut unul după altul sau unul separat de altul, pe când, după toate probabilităţile, se petreceau toate în acelaşi timp — cum s-ar spune, Simonini ieşea dintr-o convorbire cu Racikovski ca să se întâlnească în aceeaşi după-amiază, cu Gaviali. Dar asta e, cum se spune.

 

Salonul Adam

 

Simonini aminteşte că, după ce l-a împins pe Taxil pe calea convertirii (iar de ce pe urmă Dalla Piccola i-l luase, ca să spunem aşa, din mână nu ştie), hotărâse, dacă nu să se afilieze masoneriei, să frecventeze medii mai mult sau mai puţin republicane în care, îşi închipuia el, ar fi întâlnit masoni cu droaia. Şi datorită bunelor servicii ale celor pe care-i cunoscuse în librăria din rue de Beaune, şi mai ales ale lui Toussenel, fusese admis să frecventeze salonul acelei Juliette Lamassine care, devenită acum doamna Adam, aşadar soţia unui deputat al stângii republicane, fondator al Credit Foncier şi apoi senator pe viaţă. Şi, prin urmare, banii, politica la nivel înalt şi cultura împodobeau casa aceea, mai întâi de pe boulevard Poissoniere şi apoi din boulevard Malesherbes, în care nu doar că gazda însăşi era autoarea câtorva volume renumite (publicase până şi o viaţă a lui Garibaldi), dar treceau pe-acolo oameni de stat precum Gambetta, Thiers sau Clemenceau, scriitori ca Prudhomme, Flaubert, Maupassant, Turgheniev. Iar Simonini îl întâlnise acolo, cu puţin înainte de moarte, transformat de pe-acum în propriu-i monument, împietrit de vârstă, de laticlavă şi de urmările unei congestii cerebrale, pe Victor Hugo.

Simonini nu era obişnuit să frecventeze mediile acelea. Pesemne că tocmai în anii respectivi îl întâlnise pe doctorul Froïde la Magny (cum îşi amintea în jurnalul din 25 martie) şi zâmbise atunci când medicul îi povestise că, pentru a se duce la cină la Charcot, trebuise să-şi cumpere frac şi o frumoasă cravată neagră. Acum Simonini trebuise să-şi cumpere şi el nu doar frac şi cravată, ci şi o frumoasă barbă nouă, de la cel mai bun (şi mai discret) fabricant de peruci din Paris. Cu toate acestea, chiar dacă studiile din tinereţe nu-l lăsaseră nedotat cu o anumită cultură, iar în anii petrecuţi la Paris nu neglijase anumite lecturi, nu prea se simţea bine în toiul unei conversaţii scânteietoare, informate, deseori profunde, ai cărei protagonişti se arătau a fi permanent a la page. De aceea păstra tăcerea, asculta totul cu atenţie şi se mulţumea să pomenească uneori unele fapte de arme din trecut ale expediţiei din Sicilia — iar Garibaldi încă mai avea în Franţa, cum se spune, cotă înaltă.

Era uluit. Se pregătise să asculte discuţii nu doar republicane, ceea ce era cel