Cărți «Ziua Furnicilor citește top 10 cărți .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.
169. ÎN ŢINUTUL LIBĂRCILOR
O pisică vede trecând un animal zburător ciudat şi îl loveşte cu laba prin grilajul balconului. "Marele Corn" se prăbuşeşte. 103 abia are timp să sară înainte de-a atinge pământul.
Furnica încasează şocul în labe. Treisprezece etaje reprezintă oricum o înălţime destul de mare.
Scarabeul are mai puţin noroc. Carcasa lui grea plesneşte izbindu-se de pământ. S-a terminat cu "Marele Corn", care a fost un splendid combatant aerian.
Căderea lui 103 a fost amortizată de o ladă de gunoi pântecoasă, plină vârf. Furnica nu a dat drumul din labe coconului.
103 păşeşte pe suprafaţa accidentată şi multicoloră a lăzii de gunoi. Ce loc de basm! Aici totul e comestibil, şi ea profită de ocazie ca să se hrănească. Domneşte un miros puternic compus din tot felul de arome şi duhori pe care nu are timp să le identifice.
Sus, pe o carte de bucate ruptă, furnica localizează o siluetă furişă. De fapt, sunt mai multe. Acolo se întrezăresc nenumărate siluete care o supraveghează privind-o pieziş. Antenele lor prelungi par să se multiplice.
Există deci insecte care trăiesc în ţinutul Degetelor!
103 le recunoaşte: sunt nişte libărci.
Mişună pretutindeni. Ies la iveală dintr-o cutie de conserve, dintr-un papuc spart, dintr-un şobolan adormit, dintr-un pachet de detergent cu enzime gustoase, dintr-un borcan de iaurt cu bifid activ, dintr-o baterie electrică stricată, dintr-un arc, dintr-un pansament înroşit, dintr-o cutie de tranchilizante, dintr-un flacon de somnifere, dintr-un flacon de euforizante, dintr-o cutie de alimente congelate care a depăşit termenul limită şi în consecinţă a fost aruncată intactă, dintr-o cutie de sardele fără capete şi cozi. Libărcile o înconjoară pe 103. Furnica nu a mai văzut niciodată nişte specimene atât de mari. Au elitre maronii şi nişte antene foarte lungi, încovoiate şi lipsite de articulaţii. Împrăştie un miros urat, nu chiar ca al ploşniţelor, greţos totuşi, mai aspru şi mai nuanţat în tonalităţile olfactive ale putreziciunii.
Flancurile le sunt transparente şi prin chitina translucidă se pot întrezări viscerele palpitânde, bătăile cardiace şi jeturile de sânge proiectate în arterele subţiri. 103 este destul de impresionată.
O libarcă vârstnică, cu emanaţii fetide amintind de mieratul râncezit, cu elitre galbene şi labe acoperite de cârlionţi mici i se adresează lui 103 în limbaj olfactiv şi o întreabă ce caută aici.
103 îi răspunde că vrea să le întâlnească pe Degete în cuibul lor.
Degetele! Toate libărcile par să-şi râdă de ea.
A spus bine... Degetele?
Da, de ce vă miraţi atâta?
Degetele sunt peste tot. Nu e greu să dai de ele, face bătrâna libarcă.
Puteţi să mă duceţi într-unul din cuiburile lor? întreabă furnica.
Libarcă vârstnică se apropie de ea.
Ştii tu ce sunt de fapt Degetele?
Sunt nişte animale uriaşe, o înfruntă 103, fără să înţeleagă ce vrea să spună cealaltă.
Bătrâna o lămureşte:
Degetele sunt sclavii noştri.
Lui 103 îi vine greu să creadă. Cum se poate ca Degetele uriaşe să fie sclavele unor libărci miei şi respingătoare?
Nu înţeleg.
Cealaltă îi povesteşte că libărcile le-au învăţat pe Degete să le arunce zilnic tone întregi de hrană variată. Degetele le procură adăposturi, alimente şi chiar şi căldură. Ele sunt la ordinele lor şi le răsfaţă.
În fiecare dimineaţă, libărcile abia apucă să savureze câteva gustări din mormanele de ofrande livrate de Degete, că alte Degete îşi evacuează deja la rândul lor mâncarea. Astfel încât ele au totdeauna hrană din belşug, foarte proaspătă şi de prima calitate.
Alte libărci mai povestesc că pe vremuri trăiau şi ele prin păduri, după care însă au descoperit ţinutul Degetelor şi s-au stabilit aici. De atunci încoace nu au mai avut deloc nevoie să vâneze. Alimentele oferite de către Degete sunt dulci, bogate în grăsimi, diversificate şi... În primul rând nemişcate, încât nu e nevoie să fugi după ele.
Trebuie să fie vreo cincisprezece ani de când strămoşul nostru cel mai îndepărtat nu a mai trebuit să urmărească vreun vânat mic. Totul ne pică mură în gură, cât se poate de proaspăt, servit de Degete, afirmă o libarcă grasă, cu spinarea neagră.
Şi voi vorbiţi cu Degetele? întreabă 103, uluită de ceea ce i s-a spus, dar şi de ceea ce vede cu ochii ei: mormane de hrană!
Bătrâna libarcă afirmă că nu e nevoie să le vorbească, deoarece ele se supun înainte ca vreo libarcă să trebuiască să insiste.
Şi, totuşi! O dată, ofrandele au sosit cu o oarecare întârziere. Libărcile îşi manifestaseră nemulţumirea lovind cu abdomenul în perete, iar a doua zi, hrana le fusese din nou adusă la timp. În general, gunoaiele sunt aruncate zilnic.
Puteţi să mă duceţi la cuibul lor? emite furnica.
Libărcile ţin sfat. Acordul nu pare să întrunească unanimitatea. Bătrâna libarcă emite rezultatul discuţiei:
Te vom conduce la cuibul lor dacă vei fi în stare să înfrunţi "proba sublimă".
Proba sublimă? Ce-o mai fi şi asta?
Libărcile o conduc pe luptătoare spre încăperea gunoaielor din primul subsol al clădirii. Acolo într-un colţ zac aruncate piese vechi de mobilier, aparate de uz casnic şi tot soiul de cutii.
Libărcile o conduc pe 103 spre un loc anume.
Ce este această "probă sublimă "?
O libarcă îi răspunde că, în esenţă, ea constă în a întâlni pe cineva.
Pe cine, adică? Un adversar?
Da, un adversar mult mai zdravăn decât tine, răspunde sibilinic o alta.
Insectele înaintează în şir indian.
Când se opresc, 103 vede în faţa ei o furnică cu firele de păr de pe cap zburlite. Este o luptătoare cu înfăţişarea dârză, înconjurată şi ea de libărci.
103 îşi repede antenele înainte şi observă o primă anomalie: furnica nu are efectiv nici un miros de identificare! Cu siguranţă că e vreo mercenară obişnuită cu lupta corp-la-corp, deoarece labele şi bustul îi sunt pline de urmele lăsate de o mulţime de lovituri de mandibule.
Fără să ştie de ce, furnica aceasta care îi este prezentată în împrejurări atât de ciudate îi devine
