„Să facem sacrilegiul”, zise Baudolino. „Povestea asta nu prea-mi place.”

Se repeziră grămadă în uşă, care era solidă şi tot solid era pesemne şi zăvorul care o închidea.

„Hai din nou, toţi odată, când vă spun eu, împingeţi cu umărul”, zise Poetul, conştient acum că, dacă împăratul nu se deşteaptă în timp ce-i dărâmi uşa, e lămurit că doarme un somn suspect. Uşa încă mai rezista. Poetul se duse să-l elibereze pe Zosima, care dormea în lanţ, şi-i puse pe toţi pe două rânduri, aşa ca împreună să se repeadă să-mpingă cu avânt în amândouă canaturile. La a patra încercare uşa se deschise.

Atunci, întins în mijlocul camerei, îl văzură pe Frederic aproape gol, aşa cum se băgase în pat. Alături de el Gradalul, răsturnat pe jos, şi gol. Căminul arăta doar nişte resturi arse, ca şi cum focul ar fi fost aprins şi până la urmă s-ar fi stins. Fereastra era închisă. În odaie stăpânea un miros de lemn şi de cărbune ars. Boron, tuşind, se duse şi deschise geamurile ca să intre aer.

Crezând că intrase cineva şi că încă mai era în încăpere, Poetul şi Boron se repeziră cu spadele întinse şi scotociră toate ungherele, în timp ce Baudolino, îngenuncheat lângă trupul lui Frederic, îi ridicase capul şi-l pălmuia cu delicateţe. Boidi îşi aminti de licoarea pe care o cumpărase la Gallipoli, deschise lăcaşul pietrei de la inelul său, desfăcu cu forţa buzele împăratului şi-i turnă lichidul în gură. Frederic rămânea fără suflare. Faţa îi era ca pământul. Rabbi Solomon se plecă asupra lui, încercă să-i deschidă ochii, îi pipăi fruntea, gâtul, pulsul, apoi zise tremurând: „Omul acesta e mort, Dumnezeu Sfântul, binecuvântat fie-i pururea numele, să aibă milă de sufletul lui!”

„Isuse, preasfinte, nu se poate!” urlă Baudolino. Dar, cu toate că era atât de puţin expert în ale medicinei, îşi dădu seama că Frederic, sacrul şi romanul împărat, păstrătorul preasfântului Gradal, nădejdea creştinătăţii, ultim şi legitim coborâtor din Cezar Augustus şi din Carol cel Mare şi Sfânt, nu mai era. Plânse de îndată, acoperi cu sărutări chipul acela palid, îşi spuse că era fiul lui preaiubit, sperând că va fi auzit, apoi îşi dădu seama că totul era zadarnic.

Se ridică, le strigă prietenilor să se mai uite o dată peste tot, până şi sub pat, căutară treceri secrete, sondară fiecare perete, dar era evident că nimeni nu se ascundea şi nici nu fusese vreodată ascuns în acel loc. Frederic Barbarossa murise într-o cameră închisă ermetic dinăuntru şi ocrotită pe dinafară de fiii săi cei mai credincioşi.

„Chemaţi-l pe Ardzrouni, e expert în arta medicală”, strigă Baudolino.

„Eu sunt expert în arta medicală”, se văieta Rabbi Solomon, „crede-mă, tatăl tău e mort.”

„Doamne, Doamne”, strigă zadarnic Baudolino, „Tatăl meu e mort! Vestiţi gărzile, chemaţi-l pe fiul său. Să-i căutăm pe asasinii lui!”

„O clipă”, zise Poetul. „De ce să vorbim de asasinat? Era într-o încăpere închisă, şi a murit. Vezi la picioarele lui Gradalul, care conţine antidotul. Poate că s-a simţit rău, s-a temut să nu fie intoxicat, a băut. Pe de altă parte, era un foc aprins. Cine a putut să-l aprindă dacă nu el? Am aflat de oameni care au simţit o durere puternică-n piept s-au acoperit de sudoare rece, au încercat să se-ncălzească, clănţănind din dinţi, şi-au murit la puţin timp după asta. Poate că fumul din cămin i-a înrăutăţit starea.”

„Dar ce anume era în Gradal?” urlă atunci Zosima rotindu-şi ochii şi zgâlţâindu-l pe Rabbi Solomon.

„Încetează, sceleratule”, îi spuse Baudolino. „Ai văzut şi tu cum Kyot a gustat lichidul.”

„Prea puţin, prea puţin”, repeta Zosima, scuturându-l pe Solomon. „Ca să te îmbeţi n-ajunge o înghiţitură! Proşti ce sunteţi voi, să vă-ncredeţi într-un iudeu!”

„Proşti suntem, dar fiindcă ne-ncredem într-un grecotei blestemat ca tine”, strigă Poetul, dându-i un brânci lui Zosima şi dezlipindu-l de bietul Rabbi căruia-i clănţăneau dinţii de frică.

Kyot în timpul acesta luase Gradalul şi-l pusese cu religiozitate în chivot.

„În sfârşit”, îl întrebă Baudolino pe Poet, „vrei să spui că nu a fost ucis, şi că a murit din voia Domnului?”

„E lesne să credem astfel mai degrabă, decât să ne gândim la o fiinţă făcută din aer care a trecut de uşa păzită de noi atât de bine.”

„Atunci să-l chemăm pe fiu, şi gărzile”, zise Kyot.

„Nu”, zise Poetul. „Prieteni, noi acum ne jucăm capul. Frederic e mort, şi noi ştim că nimeni n-ar fi putut să intre în odaia asta închisă. Dar fiul lui şi ceilalţi baroni nu ştiu asta. După ei, noi am fi fost aceia.”

„Ce gând mişel!” zise Baudolino, încă plângând.

Zise Poetul: „Baudolino, ascultă: fiul lui nu te iubeşte, nu ne iubeşte şi întotdeauna s-a îndoit de noi. Noi eram de gardă, împăratul a murit, deci noi suntem răspunzători, înainte să putem spune ceva, fiul are să ne spânzure de vreun copac, şi dacă-n valea asta blestemată nu există copac, ne va atârna de ziduri. O ştii, Baudolino, fiul său a văzut întotdeauna povestea asta a Gradalului ca pe-un complot pentru a-i târî părintele acolo unde n-ar fi vrut niciodată să meargă. Ne omoară, şi dintr-o singură lovitură se eliberează şi de noi toţi. Iar baronii săi? Zvonul că împăratul a fost ucis le-ar da pinteni să se învinuiască unul pe altul, ar fi un masacru. Noi suntem ţapul ispăşitor ce trebuie sacrificat pentru binele tuturor. Cine va crede în mărturia unui mic bastard ca tine, iartă-mă, a trei novici rătăcitori, a unui beţivan ca mine, a unui iudeu, a unui schismatic şi a lui Boidi, care, ca alexandrin, avea şi prea avea toate motivele de ranchiună pe Frederic? Noi suntem ca şi morţi, Baudolino, ca şi tatăl tău adoptiv.”

„Şi-atunci?” întrebă Baudolino.

„Şi-atunci”, zise Poetul, „singura soluţie este să facem să se creadă că Frederic a murit afară de aici, unde noi nu eram obligaţi să-l protejăm.”

„Dar cum?”

„N-a spus el că