salvator, şi iată ce fac.” Scoase din sacul de călătorie sipetul cu Gradalul, pe care acum îl purta permanent şi cu mare grijă cu sine. „Uite, vezi”, îi zise, „eu torn lichidul, pe care tu, un iudeu, mi l-ai dăruit, în cupa care a conţinut sângele Domnului.”

Solomon se înclină, dar îi şopti aiurit lui Baudolino: „Poţiunea unui iudeu care devine sânge al falsului Mesia... Dumnezeu Sfântul, pururea fie binecuvântat, să mă ierte. Dar în fond povestea asta cu Mesia aţi inventat-o voi, neamurile, nu Yeoshoua din Nazareth, care era un om drept, iar rabinii noştri povestesc că studia Talmudul cu Rabbi Yeoshoua ben Pera'hia. Şi împăratul tău îmi place. Cred că trebuie ascultate bătăile inimii.”

Frederic luase Gradalul şi tocmai se pregătea să-l pună la loc în chivotul lui, când Kyot îl întrerupse. În seara aceea toţi se simţeau în drept să-i adreseze cuvântul împăratului, fără să fi fost întrebaţi: se crease o atmosferă de familiaritate între acei puţini credincioşi şi stăpânul lor, fiindcă se aflau strânşi într-un loc despre care nu ştiau încă dacă-i ospitalier sau duşmănos. Zise deci Kyot: „Stăpâne, să nu crezi că eu mă îndoiesc de Rabbi Solomon, dar se poate să fi fost şi el înşelat. Îngăduie-mi să gust din lichidul acesta.”

„Stăpâne, te rog, lasă-l pe Kyot s-o facă”, zise Rabbi Solomon.

Frederic se supuse. Kyot înălţă cupa, cu un gest solemn, apoi şi-o apropie foarte puţin de buze, de parcă s-ar fi împărtăşit. În clipa aceea şi lui Baudolino i se păru că în odaie se răspândea o lumină intensă, dar poate că era una dintre făclii care-ncepuse să ardă mai bine, acolo unde se grămădise la un loc mai multă răşină. Kyot rămase pentru câteva clipe aplecat peste cupă, mişcându-şi buzele ca pentru a absorbi mai bine puţinul lichid pe care-l luase. Apoi se întoarse, cu cupa strânsă la piept, şi o puse în chivot cu gingăşie. Pe urmă închise chivotul acela, încet, ca să nu facă nici cel mai mic zgomot.

„Simt mireasma”, tocmai şoptea Boron.

„Vedeţi lumina aceasta?” zicea Abdul.

„Toţi îngerii din cer coboară asupra noastră”, zise convins Zosima, făcându-şi cruce invers.

„Pui de femeie fără ruşine”, îi şopti Poetul la ureche lui Baudolino, „cu scuza asta şi-a luat împărtăşania din Gradal, şi când o să se-ntoarcă acasă o să se laude din Champagne până-n Bretagne.” Baudolino îi bolborosi drept răspuns să nu fie răutăcios, pentru că Kyot se mişca acum de parcă fusese răpit cu adevărat în cerul cerurilor.

„Nimeni nu ne va mai putea doborî”, zise atunci Frederic, cuprins de o duioşie vie şi mistică. „Ierusalimul va fi eliberat curând. Şi apoi, toţi ne vom duce să-i restituim această preasfântă relicvă Preotului Ioan. Baudolino, îţi mulţumesc pentru ceea ce mi-ai dat. Sunt cu adevărat rege şi sacerdot...”

Surâdea, şi totuşi tremura. Ceremonia aceea scurtă părea să-l fi tulburat. „Sunt obosit”, spuse. „Baudolino, acum mă închid în odaia asta cu zăvorul acela. Păziţi bine şi vă mulţumesc pentru credinţa voastră. Nu mă deşteptaţi până ce soarele n-o să fie sus, pe cer. Apoi voi merge să mă scald.” Şi mai adăugă: „Sunt grozav de obosit, aş vrea să nu mă mai deştept timp de veacuri.”

„O să-ţi ajungă o noapte lungă şi liniştită, tată”, zise cu drag Baudolino. „Nu trebuie să porneşti în zori. Când soarele va fi sus, apa o să fie mai puţin rece. Dormi liniştit.”

Ieşiră. Frederic apropie canaturile uşii şi auziră zgomotul zăvorului. Se întinseră şi ei pe laviţele din jur.

„N-avem o privată împărătească şi pentru noi”, zise Baudolino. „Haidem iute să ne facem nevoile în curte. Câte unul, ca să nu lăsăm nepăzită camera asta. Acest Ardzrouni poate fi un om de treabă, dar trebuie să ne încredem numai în noi înşine.” După câteva minute, cu toţii intraseră la loc. Baudolino stinse candela, le pofti noapte bună tuturor şi încercă să aţipească.

„Mă simţeam neliniştit, domnule Nicetas, fără să am motive serioase. Dormeam frământat şi mă trezeam după vise scurte, încâlcite, de parcă întrerupeam un coşmar, între somn şi veghe o vedeam pe sărmana mea Colandrina cum bea dintr-un gradal de piatră neagră şi se prăvălea moartă la pământ. După vreo oră am auzit un zgomot. Sala de arme avea şi ea o fereastră prin care se cernea o lumină de noapte foarte slabă; cred că era un pătrar de lună pe cer. Am înţeles că era Poetul cel care ieşea. Poate că nu se uşurase bine. Mai târziu - nu ştiu când, pentru că aţipeam şi mă deşteptam, şi de fiecare dată mi se părea că trecuse puţin timp, dar poate nu era adevărat - ieşi Boron. Apoi îl auzii întorcându-se, şi-l auzii pe Kyot că-i şoptea că şi el era nervos şi dorea să ia aer. Dar, în fond, datoria mea era să controlez cine anume încerca să intre, nu cine ieşea, şi înţelegeam că eram cu toţii încordaţi. Apoi nu-mi amintesc, nu mi-am dat seama când a intrat la loc Poetul, dar, cu mult înainte de zori, toţi dormeau adânc, şi aşa i-am văzut şi la primele sclipiri ale soarelui, când m-am deşteptat definitiv.”

Sala de arme era acum luminată de dimineaţa triumfătoare. Câţiva servitori aduseră vin şi pâine, şi câteva fructe din partea locului. Cu toate că Baudolino îi poftise să nu facă gălăgie, ca să nu-l tulbure pe împărat, toţi sporovăiau bucuroşi. După vreun ceas i se păru lui Baudolino că, deşi Frederic ceruse să nu fie deşteptat, era destul de târziu. Bătu în uşă, fără să primească răspuns. Mai bătu o dată.

„Doarme buştean”, râse Poetul.

„N-aş vrea să nu se fi simţit prea bine”, îndrăzni Baudolino.

Mai bătură o dată, tot mai tare. Frederic nu răspundea.

„Ieri părea cu adevărat stors de puteri”, zise Baudolino. „Poate să i se fi făcut rău din vreo pricină. Să deschidem uşa.”

„Să stăm liniştiţi”, zise Poetul, „a forţa uşa care ocroteşte somnul împăratului e aproape un sacrilegiu!”