„De ajuns”, zise Frederic, „toate aceste viclenii sunt drăguţe, dar afară de oglinzile de sus, de-acolo, nici una n-ar putea fi folosită într-un asediu sau într-o bătălie. Şi atunci la ce servesc? Să mergem, mi-e foame. Ardzrouni, mi-ai făgăduit o cină bună. Mi se pare că-i ora potrivită.”

Ardzrouni se înclină şi-l conduse pe Frederic şi pe ai săi în sala banchetului, care, la drept vorbind, a fost strălucit, cel puţin pentru nişte inşi care mâncaseră timp de săptămâni întregi puţinele merinde din tabără. Ardzrouni oferi ce avea mai bun bucătăria armenească şi turcească, şi de asemenea nişte aluaturi foarte dulci care le dădură invitaţilor impresia că se înecau în miere. Aşa cum erau înţeleşi, Baudolino şi ai săi gustau fiecare fel înainte să-i fie oferit împăratului. Împotriva oricărei etichete de Curte (însă când se aflau la război eticheta suferea întotdeauna excepţii cu toptanul) şedeau cu toţii la aceeaşi masă, iar Frederic bea şi mânca bucuros ca un cirac de-al lor, ascultând plin de curiozitate o dispută care începuse între Boron şi Ardzrouni.

Zicea Boron: „Tu te-ncăpăţânezi să vorbeşti de vid, ca şi cum ar fi un spaţiu lipsit de orice alt corp, fie el şi aerian. Dar un spaţiu lipsit de corpuri nu poate să existe, pentru că spaţiul e o relaţie dintre corpuri. Pe lângă asta, vidul nu poate să existe, fiindcă natura are oroare de el, aşa cum ne învaţă toţi marii filosofi. Dacă aspiri aerul dintr-o ţeavă cufundată în apă, apa urcă, pentru că nu poate să lase un spaţiu gol de aer. Şi-apoi, ascultă, obiectele cad pe pământ, şi o statuie de fier cade mai repede decât o bucată de stofă, pentru că aerul susţine anevoie greutatea statuii, pe când stofa o susţine cu uşurinţă. Păsările zboară pentru că, mişcând aripile, agită mult aer, care le susţine în ciuda greutăţii lor. Sunt susţinute de aer, tot aşa cum şi peştii sunt susţinuţi de apă. Dacă n-ar fi aerul, păsările s-ar prăbuşi, dar bagă bine de seamă, cu aceeaşi iuţeală ca orice alt corp. De aceea, dacă în cer ar fi vidul, stelele ar avea o repeziciune infinită, pentru că n-ar fi ţinute în căderea lor sau în cercul lor, de către aer, care opune rezistenţă la greutatea lor uriaşă.”

Răspundea Ardzrouni: „Cine a spus că iuţeala unui corp e măsura greutăţii lui? Aşa cum spunea Ioanes Philoponou, depinde de mişcarea care le-a fost imprimată. Şi apoi spune-mi, dacă n-ar exista vidul, cum ar putea lucrurile să se mute? S-ar izbi de aer, care nu le-ar lăsa să treacă!”

„Ba nu! Când un corp mişcă aerul, care se afla acolo unde se duce el, aerul se duce şi ocupă locul pe care corpul l-a lăsat! Ca şi cu două persoane care merg în direcţii opuse pe o cărare strâmtă. Îşi trag burta îndărăt, se lipesc fiecare de zid şi, pe măsură ce unul se strecoară într-o direcţie, celălalt se strecoară în direcţia opusă, şi până la urmă unul a luat locul celuilalt.”

„Da, pentru că fiecare dintre cei doi, datorită propriei voinţe, imprimă o mişcare propriului său trup. Dar nu e tot aşa şi cu aerul, care n-are voinţă. El se mişcă datorită avântului pe care i-l imprimă corpul care se izbeşte de el. Dar avântul dă naştere unei mişcări în timp. În momentul în care obiectul se mişcă şi imprimă un avânt aerului care-i stă în faţă, aerul încă nu s-a mişcat, şi deci încă nu e în locul pe care obiectul abia l-a lăsat, ca să-l împingă. Şi ce anume este în locul acela, fie şi doar pentru o clipită? Golul!”

Frederic până în clipa aceea se distrase să urmărească disputa, dar acum se săturase de ea: „Încetaţi”, spusese el. „Mâine, la o adică, încercaţi să puneţi un alt pui în camera de sus. Acum, dintre pui, lăsaţi-mă să-l mănânc pe acesta şi sper că i-au sucit gâtul aşa cum vrea Domnul.”

25

Baudolino îl vede pe Frederic murind de două ori

Cina se prelungise până târziu, iar împăratul întrebă dacă putea să se retragă. Baudolino şi ai săi îl urmară până la odaia lui, pe care o controlară încă o dată cu atenţie la lumina a două torţe care ardeau înfipte în pereţi. Poetul vru să controleze şi bolta căminului, dar aceasta se micşora aproape imediat, aşa că nu lăsa loc pentru trecerea vreunei fiinţe omeneşti. „Aici e loc doar atât cât să treacă fumul”, zise el. Priviră şi în ascunzişul pentru treburile private, dar nimeni n-ar fi putut urca din fundul puţului de scurgere.

Lângă pat, împreună cu o feştilă deja aprinsă, se afla o cofă cu apă, şi Baudolino vru să o guste. Poetul observă că s-ar fi putut pune vreo substanţă otrăvitoare pe perniţa unde Frederic avea să-şi sprijine gura dormind. Ar fi fost bine, constată el, ca împăratul să fi avut totdeauna o contraotravă la îndemână, căci nu se ştie niciodată...

Frederic spuse că să nu se exagereze cu temerile acelea, dar Rabbi Solomon ceru cu umilinţă cuvântul. „Stăpâne”, zise Solomon, „ştii că m-am dăruit cu credinţă, deşi sunt iudeu, faptei ce va încununa gloria ta. Viaţa ta îmi e scumpă ca şi însăşi viaţa mea. Ascultă. Am cumpărat la Gallipoli un antidot minunat. Ia-l”, adăugă el extrăgând sticluţa din mantia lui, „eu ţi-l dăruiesc, pentru că în biata mea viaţă voi avea puţine ocazii să fiu vânat de duşmani prea puternici. Dacă, din întâmplare, în una din nopţile astea te-ai simţi rău, înghite-l pe dată. Dacă ţi-o fost turnat pe ascuns ceva dăunător, te va salva imediat.”

„Îţi mulţumesc, Rabbi Solomon”, zise Frederic mişcat, „şi bine am făcut noi teutonii că i-am ocrotit pe cei din neamul tău, şi aşa o să facem şi-n veacurile viitoare, ţi-o jur în numele poporului meu. Accept lichidul tău