apă; greutatea apei face să cadă găleata în jos, iar găleata, coborând, pe un mic scripete de care e atârnată, face să se mişte doi mici ţăruşi de lemn care apasă direct pe ţâţânile uşii. Iar uşa se deschide. Simplu, nu-i aşa?”

„Simplu?” zise Frederic. „Uluitor! Dar grecii cunoşteau cu adevărat atâtea minuni?”

„Pe acestea şi altele, şi le cunoşteau şi preoţii egipteni care foloseau acest artificiu pentru a porunci cu glas tare deschiderea uşilor unui templu, iar credincioşii strigau că-i minune”, zise Ardzrouni. Apoi îl pofti pe împărat să treacă pragul. Intrară într-o sală în mijlocul căreia se înălţa un alt instrument nemaivăzut. Era o sferă din piele, fixată pe o suprafaţă rotundă cu ceva care păreau două toarte îndoite în unghi drept, iar suprafaţa închidea un soi de lighean metalic, sub care stătea un alt teanc de lemne. Din sferă porneau despărţindu-se, în sus şi în jos, două tubuleţe, ce se sfârşeau cu două ciocuri îndreptate în direcţii opuse. Observând mai bine, se vedea că şi cele două toarte care fixau sfera erau ţevi, care în partea de jos se înfigeau în lighean, iar sus pătrundeau în interiorul sferei.

„Ligheanul e plin cu apă. Acum să încălzim apa asta”, zise Ardzrouni, şi din nou aprinse un foc straşnic. Trebuiră să aştepte câteva minute pentru ca apa să înceapă să fiarbă, apoi se auzi un şuierat, mai întâi uşor, apoi mai tare, iar sfera începu să se rotească înjurul tuburilor ce o susţineau, în timp ce din cioculeţe ieşeau rafale de aburi. Sfera se roti puţin, apoi avântul începu să scadă, şi Ardzrouni se grăbi să închidă tubuleţele cu un fel de cretă moale. Zise: „Şi aici principiul e simplu. Apa care fierbe în lighean se preface-n abur. Aburul urcă în sferă, dar, ieşind cu tărie în direcţii opuse, îi imprimă o mişcare rotitoare.”

„Şi ce miracol ar trebui să închipuie?” întrebă Baudolino.

„Nu închipuie nimic, dar dovedeşte un mare adevăr, şi anume ne face să atingem cu mâna existenţa vidului.”

Să ni-l închipuim pe Boron. Auzind vorbindu-se despre vid, devenise imediat bănuitor şi întrebase cum anume jucăria aceea hidraulică dovedea că există vidul. E simplu, îi spusese Ardzrouni, apa din lighean devine abur şi se duce şi ocupă sfera, aburul scapă din sferă făcând-o să se învârtească; atunci când sfera dă semne că se opreşte, dat fiind că înăuntru nu mai are abur, se închid cioculeţele. Şi atunci ce rămâne în lighean şi în sferă? Nimic, adică golul, vidul.

„Aş vrea să-l văd şi eu”, zise Boron.

„Ca să-l vezi ar trebui să deschizi sfera, şi atunci ar intra îndată aerul. Însă e un loc în care tu ai putea să stai şi să simţi prezenţa vidului. Dar ţi-ai da seama pentru foarte puţin timp de asta, pentru că, lipsind aerul, ai muri sufocat.”

„Şi unde este acest loc?”

„E o cameră deasupra noastră. Acum îţi arăt cum aş putea face vid în camera aceea.” Ridică făclia şi arătă o altă maşinărie, care până atunci rămăsese în penumbră. Era cu mult mai complicată decât cele două de dinainte, pentru că avea, ca să zicem aşa, măruntaiele puse la vedere. Era un sul uriaş de alabastru, care arăta înăuntru-i umbra întunecată a altui corp de forma unui sul ce-l ocupa pe jumătate, iar pe jumătate ieşea din el, prins în buloane în partea de sus de un fel de toartă uriaşă care putea fi pusă în mişcare de amândouă mâinile unui om, ca şi cum ar fi fost o pârghie. Ardzrouni mişca pârghia aceea şi se vedea sulul din lăuntru mai întâi ridicându-se şi apoi coborându-se până-l ocupa de tot pe cel din afară.

Pe partea de sus a sulului de alabastru se prindea un tub mare făcut din bucăţi de băşică de animale, cusute cu grijă între ele. Acest tub sfârşea îngropat în tavan. Pe partea de jos, la baza sulului, se deschidea o gaură.

,Aşadar”, explica Ardzrouni, „aici nu avem apă, ci numai aer. Când sulul dinlăuntru este coborât, apasă aerul conţinut în sulul de alabastru, şi-l dă afară prin gaura de jos. În timp ce pârghia îl ridică, sulul pune în mişcare un căpăcel care se duce şi închide gaura de jos, aşa ca aerul care a ieşit din sulul de alabastru să nu poată să intre la loc. Când sulul dinlăuntru se ridică de tot, pune în mişcare un alt căpăcel ce face să intre aer care, prin tubul acela pe care-l vedeţi, vine din camera de care v-am vorbit. Când sulul din lăuntru se coboară din nou, dă afară şi acest aer. Puţin câte puţin această maşinărie suge tot aerul din camera aceea şi-l face să iasă aici, aşa că în camera aceea se creează vidul.”

„Şi în camera aceea nu intră aer din altă parte?” întrebă Baudolino.

„Nu. De îndată ce această maşinărie este pusă în mişcare, prin aceste funii de care-i legată pârghia, închide orice gaură sau crăpătură pe unde camera poate să primească aer.”

„Dar cu maşinăria asta ai putea ucide un om care s-ar găsi în camera aceea”, zise Frederic.

„Aş putea, dar n-am făcut-o niciodată. Cu toate acestea, am pus acolo un pui. După experiment am urcat, şi puiul era mort.”

Boron scutura din cap şi şoptea la urechea lui Baudolino: „Nu vă încredeţi în el, minte. Dacă puiul ar fi murit, ar însemna că vidul există. Dar cum nu există, puiu-i încă viu şi sănătos. Ori poate-i mort fiindcă s-a zbătut.” Apoi îi spuse cu voce tare lui Ardzrouni: „Ai auzit vreodată spunându-se că animalele mor şi-n adâncul puţurilor goale, unde se sting lumânările? Unii trag de aici încheierea că prin urmare acolo jos nu-i aer, şi-aşa că-i vidul. Dar în schimb în adâncimea puţurilor lipseşte aerul uşor, dar rămâne cel gros şi răufăcător, şi-i cel care-i sufocă şi pe oameni şi flacăra lumânărilor. Poate că aşa se-ntâmplă şi-n camera ta. Tu aspiri aerul subţire, dar rămâne cel des, care nu