„Şi cine a spus că voi înota împotrivă?” râse Frederic, „Îl voi urma.”

„N-ar trebui niciodată să ne spălăm prea des”, zise Ardzrouni, „decât sub călăuzirea unui medic priceput, dar aici tu eşti stăpânul. Mai degrabă, fiindcă-i încă devreme, ar fi pentru mine o nemeritată cinste să te duc să-mi vizitezi castelul.”

Îi făcu să coboare din nou scara cea mare, la catul de mai jos trecură printr-o mare sală menită banchetului din seara aceea, luminată acum de sfeşnice mari. Apoi trecură printr-un salon plin de scaune, pe o parte a căruia era săpată o mare scoică răsturnată, o structură spiralată ce se strângea în formă de pâlnie, cu o gaură centrală. „Este sala gărzilor, despre care ţi-am vorbit” zise, „iar cine vorbeşte alăturându-şi gura de această deschizătură poate fi înţeles în odaia ta.”

„Mi-ar plăcea să văd cum se face”, zise Frederic. Baudolino spuse în glumă că în noaptea aceea avea să vină acolo să-l salute în timp ce dormea. Frederic râse şi zise că nu, pentru că-n noaptea aceea voia să se odihnească liniştit. „Afară doar dacă”, adăugă el, „n-oi fi tu nevoit să mă vesteşti că sultanul din Iconium intră prin coşul căminului.”

Ardzrouni îi conduse printr-un coridor, şi într-o sală cu bolţi largi care strălucea de văpăi şi de vălătuci de aburi. Erau acolo nişte cazane în care clocotea o materie topită, erau retorte şi alambicuri, şi alte vase curioase. Frederic întrebă dacă Ardzrouni producea aurul. Ardzrouni zâmbi spunând că acelea erau nebunii ale alchimiştilor. Însă ştia să aurească metalele şi să producă elixiruri care, chiar dacă nu erau de viaţă lungă, cel puţin o prelungeau oarecum pe aceea foarte scurtă pe care soarta ne-a dăruit-o. Frederic spuse că nu voia să guste din ele: „Dumnezeu ne-a hotărât lungimea vieţii şi trebuie să ne resemnăm la voinţa lui. Poate că eu mor mâine, poate că o duc până la o sută de ani. Totul e-n mâinile Domnului.” Rabbi Solomon remarcase că vorbele lui erau foarte înţelepte, şi cei doi se întreţinură câtva timp pe tema decretelor divine, şi era pentru prima oară când Baudolino îl asculta pe Frederic vorbind despre asemenea lucruri.

Pe când cei doi conversau, Baudolino îl văzu cu coada ochiului pe Zosima intrând printr-o uşiţă într-o cămăruţă alăturată, şi pe Ardzrouni cum îl urma imediat, preocupat. Temându-se că Zosima cunoştea vreun coridor care i-ar fi îngăduit să fugă, Baudolino îi urmase pe cei doi şi se pomenise într-o odăiţă în care se afla doar o ladă, iar pe ladă se aflau şapte capete aurite. Reprezentau toate acelaşi chip bărbos şi se sprijineau pe un piedestal. Se cunoşteau că erau relicvarii şi prin faptul că se vedea cum capul ar fi putut să se deschidă ca o cutie, dar marginile capacului, pe care se contura chipul, erau fixate în partea posterioară printr-un sigiliu de ceară închis la culoare.

„Ce cauţi?” tocmai îl întreba Ardzrouni pe Zosima, fără să-l fi băgat de seamă încă pe Baudolino.

Zosima răspunse: „Auzisem că fabrici relicve şi că la asta-ţi serveau drăcăriile tale pentru aurirea metalelor. Sunt capete ale Botezătorului, nu-i aşa? Am mai văzut şi altele, iar acum ştiu sigur de unde provin.”

Baudolino tuşi cu delicateţe, Ardzrouni se întoarse cât ai clipi şi-şi duse mâinile la gură, cu ochii rotindu-i-se-n cap de spaimă: „Te rog, Baudolino, nu-i spune nimic împăratului, căci o să ne spânzure”, zise el cu o voce scăzută. „Ei, bine, iată, sunt relicvarii cu adevăratul cap al Sfântului Ioan Botezătorul. Fiecare dintre ele conţine câte o hârcă, tratată cu fumigaţii în aşa fel încât să se micşoreze şi să pară străveche. Eu trăiesc pe pământul ăsta fără bogăţii de la natură, fără câmpuri de semănat şi fără vite, şi bogăţiile mele sunt limitate. Fabric moaşte, e-adevărat, şi sunt mult cerute fie în Asia, fie în Europa. E de ajuns să plasezi două capete de-astea la mare distanţă unul de altul, cum s-ar zice unul în Antiohia şi celălalt în Italia, şi nimeni nu-şi dă seama că sunt două.” Surâdea cu o umilinţă unsuroasă, de parcă cerea înţelegere pentru un păcat, la urma urmei, uşor de iertat.

„N-am bănuit niciodată că tu eşti un om virtuos, Ardzrouni”, zise Baudolino râzând. „Ţine-ţi capetele, dar să ieşim imediat, căci, de nu, le dăm de bănuit celorlalţi, precum şi împăratului.” Ieşiră, în timp ce Frederic tocmai îşi termina schimbul său de reflecţii religioase cu Solomon.

Împăratul întrebă ce alte locuri minunate mai avea gazda lor să le arate, iar Ardzrouni, grăbit să-i facă să iasă din sala aceea, îi duse din nou în coridor. De acolo, ajunseră în faţa unei uşi închise, cu două canaturi, alături de care se afla un altar, din cele pe care păgânii le foloseau pentru sacrificiile lor şi din care Baudolino văzuse multe rămăşiţe la Constantinopole. Pe altar erau nuiele şi vreascuri. Ardzrouni vărsă deasupra lui un lichid păstos şi întunecat, luă una dintre torţele care luminau coridorul şi aprinse grămăjoara de vreascuri. Imediat rugul luă foc - şi în câteva minute începu să se audă o uşoară fierbere subpământeană, un pârâit uşor, pe când Ardzrouni, cu braţele înălţate, rostea formule într-o limbă barbară, dar privindu-i din când in când pe oaspeţii săi, ca şi cum ar fi dat de înţeles că acum întruchipa un hierofant sau un necromant. În cele din urmă, spre mirarea tuturor, cele două canaturi se deschiseră fără ca cineva să le fi atins. „Minuni ale artei hidraulice”, surâse orgolios Ardzrouni, „pe care eu o cultiv, urmându-i pe înţelepţii mecanici din Alexandria, de acum multe veacuri. E simplu: sub altar e un vas de metal care conţine apă, aceasta este încălzită de focul de pe altar. E transformată-n abur şi, printr-un sifon care nu-i altceva decât o ţeavă încovoiată care slujeşte la dusul apei dintr-un loc într-altul, acest abur merge să umple o găleată, iar aici aburul, răcindu-se, se preface din nou în