laviţe şi cu panoplii pe pereţi. Ardzrouni deschise o uşă de lemn masiv cu ferecături de metal şi-l introduse pe Frederic într-o odaie somptuos împodobită. Se afla acolo un pat cu baldachin, un scrin cu candelabre şi cupe de aur, peste care se afla o ladă de lemn întunecat, un sipet sau chivot şi un cămin larg gata să primească focul aprins, cu trunchişori de copac şi cu bucăţi de ceva asemănător cărbunelui, dar acoperite cu o materie uleioasă, care pesemne că trebuia să alimenteze flacăra, şi toate bine aranjate pe un strat de vreascuri uscate, şi acoperit cu crengi cu bobiţe mirositoare.

„E odaia cea mai bună de care dispun”, zise Ardzrouni, „şi-i pentru mine o cinste să ţi-o ofer. Nu te sfătuiesc să deschizi fereastra aceea. E expusă cu faţa la răsărit şi mâine dimineaţă soarele ar putea să te supere. Aceste geamuri colorate, o minune de artă veneţiană, vor filtra blând lumina.”

„Nimeni nu poate intra pe fereastra aceea?” întrebă Poetul.

Ardzrouni deschise cu migală fereastra, care era cu adevărat închisă cu mai multe piroane. „Vezi, îi spuse, este foarte sus. Iar dincolo de curte sunt bastioanele unde acum veghează oamenii împăratului.” Se vedeau într-adevăr gradenele zidurilor exterioare, galeria prin care din când în când treceau gărzile şi exact la o bătaie de săgeată de la fereastră, două cercuri mari sau talere de metal lucitor, foarte concave, introduse pe un suport înfipt între creneluri. Frederic întrebă despre ce era vorba.

„Sunt oglinzi ale lui Arhimede”, zise Ardzrouni, „cu care acest înţelept din timpurile străvechi a distrus corăbiile romane ce asediau Siracuza. Fiecare oglindă captează şi trimite înapoi razele care cad paralel pe suprafaţa ei, şi de aceea reflectă lucrurile. Dar, dacă oglinda nu-i plată, ci e curbată în forma potrivită, aşa cum ne-nvaţă geometria, cea mai mare dintre ştiinţe, razele nu se răsfrâng paralele, ci se duc toate şi se concentrează într-un punct precis din faţa oglinzii, potrivit cu curbura ei. Acuma, dacă orientezi oglinda aşa încât să captezi razele soarelui în momentul celei mai mari arşiţe a lui şi le pui să lovească toate deodată un singur punct depărtat, o astfel de concentrare de raze solare în punctul acela precis creează o combustie, iar aşa poţi să aprinzi un arbore, pânzele unei corăbii, o maşină de război, sau tufărişurile din jurul duşmanilor tăi. Oglinzile sunt două, pentru că una e curbată aşa încât să bată departe, iar cealaltă dă foc în apropiere. Aşa că eu cu aceste două mecanisme foarte simple pot să-mi apăr fortăreaţa aceasta a mea mai bine decât dacă aş avea o mie de arcaşi.”

Frederic spuse că Ardzrouni ar fi trebuit să-l înveţe secretul acela, pentru că atunci zidurile Ierusalimului ar fi căzut mai repede decât cele ale Jerihonului, şi nu în sunetul trâmbiţelor, ci al razelor soarelui. Ardzrouni spuse că se afla acolo ca să-l servească pe împărat. Apoi închise fereastra şi spuse: „Pe aici nu trece aer, dar intră prin alte deschizături. În ciuda anotimpului, fiindcă zidurile sunt groase, ar putea să-ţi fie frig în noaptea asta. În loc să faci foc în cămin, care scoate fum şi supără, te sfătuiesc să te acoperi cu aceste piei pe care le vezi deasupra patului. Îmi cert iertare pentru grosolănia mea, dar Domnul ne-a făcut cu trup: în spatele acestei uşi mici, iată un mic ascunziş, cu un tron nu prea regal, însă tot ceea ce trupul tău va voi să dea afară va cădea într-o cisternă de sub pământ, fără să îmbolnăvească aerul aici. Se intră numai pe uşa aceea, pe care am crăpat-o puţin, iar dincolo de ea, după ce tu o vei fi închis cu zăvorul, vor sta curtenii tăi, care vor trebui să se obişnuiască să doarmă pe laviţele acelea, dar îţi vor asigura liniştea.”

Zăriseră pe partea de sus a căminului un basorelief de formă rotundă. Era un cap de Meduză. Cu pletele răsucite ca şerpii, cu ochii închişi şi cu o gură cărnoasă deschisă, care dădea la iveală o cavitate întunecoasă căreia nu i se zărea capătul („Ca aceea pe care am văzut-o împreună cu tine în cisternă, domnule Nicetas”). Frederic devenise curios şi întrebase ce anume este.

Ardzrouni spusese că era o ureche a lui Dionisie: „E una dintre magiile mele. La Constantinopole mai sunt şi acum pietre vechi de felul ăsta, şi-a fost de-ajuns să-i scobesc mai bine gura. Există o odaie, dedesubt, unde stau de obicei paznicii mei, dar, atâta timp cât tu, stăpâne împărat, vei sta aici, va fi lăsată goală. Tot ce se spune acolo jos iese din gura asta, ca şi cum cel ce vorbeşte ar fi în spatele plăcii rotunde. Aşa că, dacă aş voi, aş putea auzi ce pun la cale oamenii mei.”

„De-aş putea să ştiu eu ce pun la cale verii mei”, zise Frederic. „Ardzrouni, tu eşti un om de preţ. Vom mai vorbi şi despre asta. Acum să ne facem planurile şi pentru mâine. De dimineaţă vreau să mă scald în râu.”

„Vei putea să ajungi la el cu uşurinţă, călare sau pe jos”, zise Ardzrouni, „şi fără ca măcar să treci prin curtea prin care ai intrat. Într-adevăr, după uşa sălii de arme se deschide o scăriţă care ajunge în curtea secundară. Din ea poţi să ajungi la poteca cea mare.”

„Baudolino”, zise Frederic, „pune să se pregătească nişte cai în curtea aceea pentru mâine dimineaţă.”

„Tată”, zise Baudolino, „ştiu foarte bine cât de mult îţi place ţie să înfrunţi apele cele mai agitate. Dar acum eşti obosit de călătorie şi de toate încercările prin care ai trecut. Nu cunoşti apele acestui râu, care-mi par pline de vârtejuri. De ce voieşti să rişti?”

„Pentru că sunt mai puţin bătrân decât crezi tu, fiule, şi pentru că, de n-ar fi prea târziu, aş merge la râu chiar acum, aşa mă simt de murdar de praf. Un împărat nu trebuie să miroasă decât a mirul sfintelor ungeri. Pune să fie pregătiţi caii.”

„Cum