născută din păcat, e asemănătoare seminţei animalelor: şi vaca-ţi dă lapte numai dacă-i dai fân. Ce anume ne învaţă pilda aceasta sfântă? Că Ardzrouni e respectat de mulţi dintre armeni, iar Leon nu. Şi aşa că, dobândindu-şi recunoştinţa sacrului şi romanului împărat, ar putea într-o bună zi să conteze pe cel mai puternic dintre prieteni. Iată de ce propune să se înainteze până la castelul său din Dadjig, tot pe malurile acestui râu, şi să-ţi aştepţi oamenii acolo în împrejurimi. În aşteptarea de a se vedea ce anume asigură Leon cu adevărat, tu ai putea locui la el, la adăpost de orice capcană. Şi-ţi recomandă ca mai ales, de aici înainte, tu să fii cu pază la mâncare şi la băuturile pe care unii dintre compatrioţii săi ţi le-ar putea oferi.”

„Pe diavol!”, urlă Frederic, „e un an de zile de când străbat un cuib de vipere după altul! Vitejii mei principi germani erau nişte miei, când te gândeşti, şi - ştii ce pot să-ţi spun? - până şi milanezii aceia foarte lipsiţi de credinţă, care mi-au adus atâtea necazuri, cel puţin mă înfruntau în câmp deschis, fără să-ncerce să mă străpungă cu pumnalul în somn! Ce-i de făcut?”

Fiul său, Frederic, îl sfătuise să accepte invitaţia. Mai bine să te păzeşti de un singur duşman posibil şi cunoscut, decât de mulţi şi necunoscuţi. „E drept, tată”, spusese Baudolino. „Tu te opreşti să locuieşti în castelul acela, iar eu cu prietenii mei îţi alcătuim în jur o barieră, aşa ca nimeni să nu poată să se apropie de tine fără să treacă peste trupurile noastre, zi şi noapte. Vom gusta dinainte orice lucru de mâncare ţi-ar fi destinat. Nu-mi spune nimic, nu sunt un martir. Toţi vor şti că noi vom bea şi vom mânca înainte de tine, şi nimeni nu va crede că-i înţelept să-l otrăvească pe vreunul dintre noi pentru ca apoi mânia ta să se dezlănţuie asupra tuturor locuitorilor din cetăţuia aceea. Toţi oamenii au nevoie de odihnă, Cilicia e locuită de lume creştină, sultanul din Iconium nu mai are forţe ca să treacă munţii şi să te atace din nou, Saladin e încă prea departe, regiunea asta-i făcută din piscuri şi crăpături care sunt foarte bune apărători naturale, mi se pare ţinutul potrivit pentru a reface forţele tuturor.”

După o zi de marş în direcţia Seleuciei, intrară printr-o strâmtoare, care abia lăsa loc de urmat cursului râului, într-un loc trecătoarea se lărgea şi lăsa ca râul să curgă lin pe un podiş întins şi neted, apoi îşi iuţea cursul şi cădea înfundându-se într-o altă trecătoare. La nu mare distanţă de maluri se înălţa, răsărind din şes ca o ciupercă, un turn cu contururile neregulate ce se profila albăstriu în ochii celui ce venea dinspre răsărit, pe când soarele îi apunea în spate, aşa încât la prima vedere n-ai fi putut spune dacă era opera omului sau a naturii. Numai când te apropiai înţelegeai că era un fel de masiv stâncos pe a cărui culme se împlânta o fortăreaţă, din care bineînţeles că se putea domina atât plaiul, cât şi cununa de munţi înconjurători.

„Iată”, zise atunci Ardzrouni, „tu, doamne, poţi pune taberele oştii tale în câmpie, şi te sfătuiesc să ţi-o aşezi colo, mai la vale de râu, unde-i loc de întins corturile, şi apă pentru oameni şi cai. Fortăreaţa mea nu-i mare, şi te sfătuiesc să urci la ea doar cu o ceată de oameni de încredere.”

Frederic îi spuse fiului său să se-ngrijească de tabere şi să rămână cu oastea. Hotărî să ia cu sine numai vreo zece oameni, pe lângă ceata lui Baudolino şi a prietenilor lui. Fiul încercă să protesteze, spunând că voia să rămână alături de tatăl său, şi nu la mai bine de o milă depărtare, încă o dată se uită la Baudolino şi la ai săi cam cu neîncredere, dar împăratul fu de neclintit. „Voi dormi în fortăreaţa aceea”, zise el. „Mâine dimineaţă o să mă scald în râu, şi ca să fac asta, nu voi avea nevoie de voi. Voi veni înot să vă doresc o zi bună.” Fiul spuse că voinţa lui era lege, dar o spuse în silă.

Frederic se despărţi de grosul oştii, cu cei zece oameni înarmaţi ai lui, cu Baudolino, Poetul, Kyot, Boron, Abdul, Solomon şi Boidi, care-l târa pe Zosima în lanţ. Toţi erau curioşi să afle cum aveau să urce în acel refugiu, dar, ocolind masivul în jur, se descoperea în fine că spre apus peretele vertical se îndulcea puţin, însă destul ca să se fi putut săpa o cărare în trepte scunde şi rare pe care nu puteau trece mai mult de doi cai alăturaţi. Oricine ar fi voit să urce cu intenţii duşmănoase ar fi trebuit să parcurgă treptele încet, aşa încât, fie şi numai doi arcaşi, de pe crenelurile fortăreţei, puteau să-i nimicească pe năvălitori, în lupta doi la doi.

La capătul urcuşului se deschidea un portal care dădea într-o curte. Pe dinafara porţii aceleia poteca mergea mai departe, chiar pe lângă ziduri, şi mult mai strâmtă, de-a dreptul pe buza râpei, până la o altă poartă mai mică de pe latura nordică, apoi se oprea în gol.

Intrară în curte, care ducea la castelul propriu-zis, cu zidurile pline de barbacane, dar la rândul lor apărate de zidurile ce despărţeau curtea de prăpastie. Frederic îşi puse pe treptele exterioare gărzile, care să păzească din înălţime cărarea. Nu părea ca Ardzrouni să aibă oamenii săi, afară de cei din bandă care păzeau diferitele uşi şi coridoare. „Nu am nevoie de o armată, aici”, zise Ardzrouni zâmbind cu orgoliu. „Sunt cu neputinţă de atacat. Şi apoi ăsta, o să vezi, sacrule împărat, nu-i un loc de război, e refugiul în care eu cultiv studiile mele despre aer, foc, pământ şi apă. Vino, îţi voi arăta unde te vei putea odihni în chip demn.” Urcă o scară lată, şi la cea de-a doua boltă intrară într-o largă sală de arme, mobilată cu câteva