„Şi noi, cum o să-ţi spun acum, şi spre nenorocul nostru. Faptul că era prieten cu Zosima era pentru mine un semn destul de rău, dar l-am informat pe Frederic, care dori să-l vadă. Acest Ardzrouni era destul de reţinut în ce priveşte misiunile lui de ambasador. Fusese şi nu fusese trimis de Leon sau, dacă era trimis, nu trebuia s-o spună. Era acolo ca s-o facă pe călăuzul pe lângă oastea imperială pe teritoriul turcilor până în Armenia. Ardzrouni se exprima cu împăratul într-o latină acceptabilă, dar când voia să rămână în vag, se prefăcea că nu găseşte cuvântul potrivit. Frederic zicea că era nedemn de încredere ca toţi armenii, dar cineva cunoscător al locurilor îi făcea trebuinţă şi se hotărâse să-l adauge oastei, mulţumindu-se să-mi ceară să-l ţin sub ochi. Trebuie să spun că în timpul călătoriei s-a comportat fără cusur, dând mereu informaţii care se dovedeau apoi adevărate.”

24

Baudolino în castelul lui Ardzrouni

În martie 1190, armata intrase în Asia prin Bitinia, ajunsese în Laodicea şi se îndreptase către teritoriile turcilor selgiucizi. Bătrânul sultan din Iconium se declara aliat al lui Frederic, însă fiii săi îl lipsiseră de autoritate şi atacaseră armata creştină. Sau poate că nu, Kilidj îşi schimbase şi el ideea, nu se ştiuse niciodată bine. Ciocniri, harţuri, bătălii adevărate, Frederic înainta ca un învingător, dar oastea lui fusese decimată de frig, de foame şi de atacurile turcomanilor, care soseau pe neaşteptate, loveau aripile oastei sale şi fugeau, cunoscând bine drumurile şi refugiile.

Înaintând cu greu prin teritorii arse de soare şi pustii, soldaţii trebuiseră să-şi bea urina sau sângele cailor. Când ajunseseră dinaintea Iconiumului, armata pelerinilor se redusese la nu mai mult de o mie de călăreţi.

Şi totuşi fusese un frumos asediu, iar tânărul Frederic al Suabiei, cu toate că bolnav, se bătuse, cucerind el însuşi oraşul.

„Vorbeşti cu răceală de tânărul Frederic.”

„Nu mă iubea. Nu se-ncredea în nimeni, era gelos pe fratele mai mic, care tocmai îi sustrăgea coroana imperială, şi sigur că era gelos şi pe mine, care nu eram din sângele său, pentru afecţiunea pe care tatăl său mi-o purta. Poate că încă de copil fusese tulburat de felul în care o priveam eu pe mama lui, sau mă privea ea pe mine. Era gelos pe autoritatea pe care o câştigasem dăruindu-i Gradalul tatălui său, şi-n legătură cu povestea asta se arătase întotdeauna sceptic. Când auzea vorbindu-se de o expediţie către Indii, îl auzeam murmurând că avea să mai vorbească el despre asta la momentul potrivit. Se simţea scăzut în autoritate de toţi. Şi de aceea la Iconium s-a purtat cu vitejie, chiar dacă în ziua aceea era aprins de febră. Numai când tatăl său l-a lăudat pentru fapta aceea frumoasă, şi în faţa tuturor baronilor săi, i-am văzut strălucind o lumină de bucurie. Singura dată în viaţă, cred. M-am dus să-i aduc omagiu, şi eram cu adevărat fericit pentru el, dar mi-a mulţumit cu un aer distrat.”

„Simt că-mi eşti asemănător mie, Baudolino. Şi eu am scris şi mai scriu cronicile imperiului meu oprindu-mă mai mult asupra micilor invidii, a urilor, a geloziilor care tulbură atât familiile celor puternici, cât şi faptele mari şi publice. Împăraţii sunt şi ei fiinţe omeneşti, iar istoria e şi istoria slăbiciunilor lor. Dar spune mai departe.”

Odată cucerită cetatea Iconium, Frederic a trimis de îndată ambasadori la Leon al Armeniei ca să-l ajute să înainteze pe teritoriile lui. Exista o alianţă, ei erau cei care promiseseră asta. Şi totuşi, Leon încă nu trimisese pe nimeni să ne primească. Poate că fusese cuprins de teamă să nu aibă sfârşitul sultanului din Iconium. Aşa că am mers înainte fără să ştim dacă aveam să primim ajutor, iar Ardzrouni ne călăuzea zicând că desigur ambasadorii principelui său aveau să sosească. Într-o zi de iunie, cotind către sud, după trecerea Larandei, ne-am abătut prin munţii Taurus, şi în cele din urmă am văzut cimitire cu cruci. Eram în Cilicia, în pământ creştin. Am fost imediat primiţi de stăpânul armean al Sibiliei şi, mai încolo, pe lângă un râu blestemat căruia am vrut să-i uit şi numele, am întâlnit o solie care venea în numele lui Leon. Imediat ce se zări în depărtare, Ardzrouni anunţă că era mai bine ca el să nu se arate la faţă, şi dispăru. Am întâlnit doi demnitari, Constant şi Balduin de Camardeis, şi n-am mai văzut alţi ambasadori cu atitudine aşa de incertă. Unul anunţa ca fiind iminentă sosirea cu mare pompă a lui Leon şi a lui Catholicos Gregorie; celălalt tergiversa, atrăgând atenţia că, foarte dornic să-l ajute pe împărat, prinţul armean nu putea să-i arate lui Saladin că deschidea drum duşmanilor lui, şi deci trebuia să se poarte cu multă prudenţă.

După plecarea ambasadei reapăruse Ardzrouni care-l luase deoparte pe Zosima, acesta se dusese apoi la Baudolino şi împreună cu el, la Frederic.

„Ardzrouni spune că, departe de el dorinţa de a-şi trăda stăpânul, însă bănuieşte că pentru Leon ar fi o fericire dacă tu te-ai opri aici.”

„În ce sens?” întrebă Frederic, „vrea să-mi ofere vin şi fetişcane ca să uit că trebuie să mă duc la Ierusalim?”

„Vin poate că da, dar otrăvit. Zice să-ţi aminteşti de scrisoarea reginei Sibilla”, zise Zosima.

„De unde ştie de acea scrisoare?”

„Zvonurile circulă. Dacă Leon ar opri înaintarea ta, ar face un lucru foarte plăcut lui Saladin, iar Saladin ar putea să-l ajute să-şi realizeze dorinţa de a deveni sultan în Iconium, dat fiind că Kilidj şi fiii lui au fost înfrânţi în chip ruşinos.”

„Şi de ce Ardzrouni îşi face atâtea griji pentru viaţa mea, până la a-şi trăda stăpânul?”

„Numai Domnul nostru Isus Hristos şi-a dat viaţa din iubire pentru omenire. Sămânţa omenească,