întâmplări acum trecute. Poate că Isaac avea dreptate, orice pelerin creştin care pe la Bizanţ era mereu ispitit să se oprească acolo, unde erau atâtea lucruri frumoase de cucerit, fără să se mai ducă să rişte prea mult pe sub zidurile Ierusalimului. Dar Frederic voia cu adevărat să înainteze.

 

Ajunseră la Gallipoli şi, chiar dacă acela nu era Constantinopole, armata fu sedusă de locul acela împodobit, cu portul plin de galere şi de corăbii cu trei catarge, gata să încarce cai, călăreţi şi merinde. N-a fost un lucru de o zi, şi-ntre timp prietenii noştri leneveau. Încă de la începutul călătoriei, Baudolino hotărâse să-l folosească pe Zosima la ceva bun şi-l pusese să-i înveţe greaca pe tovarăşii săi: „În locurile unde vom merge”, zicea el, „latina n-o ştie nimeni, ca să nu mai vorbesc de nemţească, de provensală sau de limba mea. Cu grecul mereu e o speranţă să te-nţelegi.” Şi aşa, între o vizită la un bordel şi o lectură a vreunui text din părinţii bisericii Răsăritului, aşteptarea nu li se părea grea.

În port era un târg fără capăt şi hotărâră să se aventureze în el, cuceriţi de lustrul străin şi de arome de mirodenii. Zosima, pe care-l eliberaseră ca să le fie călăuză (dar sub atenta supraveghere a lui Boron care nu-l pierdea din ochi nici o clipă), îi avertizase: „Voi, barbarii latini şi alemani, nu cunoaşteţi regulile civilizaţiei noastre, a romanilor. Trebuie să ştiţi că în pieţele noastre, de la prima vedere, n-ar trebui să cumpăraţi nimic pentru că cer prea mult şi, dacă plătiţi imediat ceea ce vă cer, nu că vă iau drept neghiobi, pentru că ştiau dinainte că sunteţi, dar se simt ei prost, pentru că bucuria neguţătorului este să se tocmească. Deci oferiţi două monede când ei vă cer zece, ei vor coborî la şapte, voi oferiţi trei, iar ei vor coborî la cinci, voi rămâneţi tari la trei, până când ei vă vor ceda plângând şi jurând că vor sfârşi pe pavele cu toată familia lor. În clipa aceea cumpăraţi, dar să ştiţi că marfa făcea doar o monedă.”

„Şi atunci de ce trebuie să cumpărăm?”, întrebă Poetul.

„Pentru că au şi ei dreptul să trăiască, iar trei monede pentru ceva care face una e un târg cinstit. Dar trebuie să vă mai dau un sfat: nu numai neguţătorii au dreptul să trăiască, dar şi hoţii, şi cum nu pot să se fure între ei, vor încerca să fure de la voi. Dacă-i împiedicaţi, e dreptul vostru, dar dacă izbutesc, nu va trebui să vă plângeţi. Deci vă sfătuiesc să purtaţi în pungă bani puţini, numai ceea ce aţi hotărât să cheltuiţi, şi atât.”

Instruiţi de o călăuză aşa de informată în obiceiurile locului, prietenii noştri se aventuraseră într-un val de lume care mirosea a usturoi, ca toţi romeii. Baudolino îşi cumpărase două pumnale arabe bine meşterite, să le ţină pe cele două laturi ale cingătorii şi să le tragă rapid încrucişând braţele. Abdul găsise o cutiuţă transparentă, care conţinea o şuviţă de păr (cine ştie al cui, dar era limpede la cine se gândea el). Solomon îi chemase pe ceilalţi cu glas tare când dăduse peste cortul unui persan care vindea poţiuni miraculoase. Vânzătorul de elixir le arătase o sticluţă care, după spusa lui, conţinea un leac foarte puternic, care, luat în doze mici, stimula deodată spiritele vitale, însă băut tot deodată, ducea grabnic la moarte. Apoi arătase o sticluţă asemănătoare, care însă conţinea cel mai puternic dintre antidoturi, capabil să anuleze acţiunea oricărui toxic. Solomon, care se desfăta şi cu arta medicală, ca toţi iudeii, cumpărase antidotul. Aparţinând unei lumi care ştia mult mai multe decât romeii, reuşi să plătească o monedă în loc de cele zece cerute şi se mâhnea de teamă că plătise cel puţin dublu. Ieşind din cortul spiţerului, Kyot îşi găsise un şal somptuos, iar Boron, după ce examinase îndelung toate mărfurile, scuturase din cap mormăind că, pentru cineva care îl urma pe un împărat ce avea Gradalul, toate comorile lumii erau gunoi, ce să mai vorbim de cele de acolo.

Îl regăsiră pe Boidi din Alexandria, care acum ajunsese să facă parte din grupul lor. Se îndrăgostise de un inel, poate de aur (vânzătorul plângea cedându-i-l pentru că era al mamei lui), ce conţinea o licoare fermecată, din care o singură înghiţitură putea readuce la viaţă un rănit şi, în anumite cazuri, învia un mort. Îl cumpărase pentru că, zicea el, dacă tot trebuia să-şi rişte pielea sub zidurile Ierusalimului, mai bine să-şi ia unele precauţii.

Zosima se extaziase în faţa unui sigiliu care imprima un Zeta, şi deci iniţiala lui, şi care era vândut împreună cu o aşchioară de ceară pentru sigilii. „Z”-ul era aşa de ros că poate n-ar fi lăsat nici un semn pe ceara roşie, dar asta era mărturia necunoscutei vechimi a obiectului. Fireşte că, fiind un prizonier, nu avea bani, dar Solomon fusese înduioşat şi luase sigiliul pentru el.

La un moment dat, înghesuiţi de mulţimea aceea, îşi dăduseră seama că l-au pierdut pe Poet, dar îl găsiseră în timp ce tocmai trăgea de preţ pentru o sabie care, după neguţător, data de la cucerirea Ierusalimului. Când însă îşi căutase punga, îşi dăduse seama că Zosima avea dreptate şi că el, cu ochii lui de alaman gânditor, atrăgea hoţii la sine ca pe muşte. Baudolino se înduioşase şi-i dăruise spada.

În ziua următoare, după aşezarea taberelor, se înfăţişă un om bogat înveşmântat, cu o purtare exagerat de politicoasă, însoţit de doi servi, care ceru să-l vadă pe Zosima. Monahul stătu la taclale puţin cu el, apoi veni să-i spună lui Baudolino că era vorba de Makhitar Ardzrouni, un nobil demnitar armean care avea o însărcinare secretă din partea principelui Leon.

 

„Ardzrouni?” zise Nicetas. „Ştiu cine e. Venise în diferite rânduri la Constantinopole, încă din vremea lui Andronic. Înţeleg că l-a întâlnit pe Zosima al tău, pentru că avea faimă de om ce cultiva ştiinţele magice.