Ca să evite măcelurile şi prădăciunile din expediţiile anterioare, împăratul nu voise să-l urmeze acele turme de dezmoşteniţi care cu o sută de ani înainte vărsaseră atâta sânge la Ierusalim. Trebuia să fie un lucru făcut cum trebuie, de oameni care ştiau cum se face războiul, şi nu de nefericiţi care porneau cu scuza că-şi vor cuceri Paradisul şi se-ntorceau acasă cu lucrurile prădate de pe vreun evreu căruia-i tăiaseră gâtul, pe parcursul drumului. Frederic admisese numai pe cine se putea întreţine timp de doi ani, iar soldaţii săraci primiseră trei mărci de argint de fiecare ca să se hrănească pe timpul călătoriei. Dacă trebuie să eliberezi Ierusalimul, trebuie să şi cheltuieşti ce se cere.

Mulţi italieni se uniseră la isprava aceea, erau cremonezii cu episcopul Sicardo, brescienii, veronezii cu cardinalul Adelardo, şi până şi unii alexandrini, printre care vechi prieteni ai lui Baudolino, cum ar fi Boidi, Cutica din Quargnento, Porcelli, Aleramo Scaccabarozzi, zis Ciula, Colandrino, fratele Colandrinei, care deci îi era cumnat, unul de-alde Trotti, apoi Pozzi, Ghilini, Lanzavecchia, Peri, Inviziati, Gambarini şi Cermelli, toţi pe cheltuiala lor sau a oraşului.

A fost o plecare fastuoasă de-a lungul Dunării, până la Viena; şi apoi la Bratislava, în iunie, Frederic îl întâlnea pe regele Ungariei. Apoi intraseră în codrul bulgar. În iulie, îl întâlneau pe prinţul sârbilor care cerea o alianţă contra Bizanţului.

„Cred că întâlnirea aceasta”, zise Baudolino, „l-a îngrijorat pe basileul vostru, Isaac. Se temea că oastea voia să cucerească Constantinopolea.”

„Nu greşea.”

„Greşea cu cincisprezece ani: pe atunci, Frederic voia să ajungă cu adevărat la Ierusalim.”

„Dar noi eram neliniştiţi.”

„Înţeleg, o uriaşă oaste străină tocmai voia să treacă pe teritoriul vostru, şi voi vă făceaţi griji. Dar cu siguranţă ne-aţi făcut viaţa grea. Am ajuns la Sofia şi nu am găsit aprovizionările promise. În jurul lui Filippopoli am fost înfruntaţi de trupele voastre, care apoi s-au retras în fuga mare, aşa cum s-a-ntâmplat în orice ciocnire din lunile acelea.”

„Ştii că-n epoca aceea eu eram guvernator la Filippopoli. Primeam veşti contradictorii de la Curte. O dată basileul ne poruncea să construim un zid împrejmuitor şi să săpăm şanţuri, ca să rezistăm sosirii voastre şi, deîndată ce l-am făcut, sosea porunca să distrugem totul, ca să nu vă servească vouă apoi de adăpost.”

„Aţi înfundat trecătorile de munte doborând arborii. Îi atacaţi pe ai noştri care se duceau izolaţi în căutare de hrană.”

„Jefuiaţi pământurile noastre.”

„Pentru că nu dădeaţi merindele promise. Ai voştri coborau de pe zidurile cetăţilor alimentele cu coşurile, dar amestecau în pâine var şi alte substanţe otrăvitoare. Chiar în timpul călătoriei împăratul primise o scrisoare de la Sibilla, fosta regină a Ierusalimului, care-l anunţa că Saladin, ca să oprească înaintarea creştinilor, îi trimisese împăratului de la Bizanţ multe baniţe de grâu otrăvit şi un vas cu vin aşa de plin de otrăvuri, că un sclav al lui Isaac, obligat să-l miroasă, murise pe loc din asta.”

„Basme.”

„Dar atunci când Frederic a trimis nişte ambasadori la Constantinopole, basileul vostru i-a lăsat să stea în picioare şi apoi i-a închis.”

„Dar după aceea au fost trimişi înapoi lui Frederic.”

„Când intraserăm în Filippopoli, am găsit-o pustie, pentru că toţi se împrăştiaseră. Nici tu nu erai acolo.”

„Era de datoria mea să mă feresc de o captură.”

„Poate. Dar numai după ce am intrat în Filippopoli basileul vostru a schimbat tonul. Pentru că acolo am întâlnit comunitatea armeană.”

„Armenii vă simţeau ca pe nişte fraţi. Sunt schismatici ca şi voi, nu venerează sfintele icoane, folosesc pâinea azimă.”

„Sunt buni creştini. Unii dintre ei au vorbit imediat în numele principelui lor, Leon, asigurându-ne trecere şi asistenţă prin ţara lor. Că lucrurile nu erau însă aşa de simple am înţeles-o abia la Adrianopole, când a sosit şi o ambasadă a sultanului selgiucid din Iconium, Kilidj Arslan, care se proclama stăpân al turcilor şi al sirienilor, dar şi al armenilor. Cine poruncea şi unde?”

„Kilidj încerca să oprească supremaţia lui Sadadin şi ar fi voit să cucerească regatul creştin al Armeniei, deci spera că armata lui Frederic ar fi putut să-l ajute. Armenii se încredeau că Frederic ar fi putut ţine în frâu pretenţiile lui Kilidj. Isaac al nostru, pe care-l interesa încă înfrângerea suferită de selgiucizi la Miriokephalos, spera că Frederic avea să dea piept cu Kilidj, dar nu i-ar fi displăcut nici dacă ar fi avut câteva ciocniri cu armenii, care dădeau nu puţine bătăi de cap imperiului vostru. Iată de ce, atunci când a aflat că atât selgiucizii, cât şi armenii îi asigurau lui Frederic o trecere pe pământurile lor, a înţeles că trebuia să-i oprească înaintarea, ci s-o favorizeze, îngăduindu-i să treacă Propontida. Îl trimitea împotriva duşmanilor noştri şi-l îndepărta de noi.” „Bietul meu tată. Nu ştiu dacă bănuia că-i o armă în mâinile unei bande de duşmani încrucişaţi. Sau poate că a înţeles, dar a sperat că-i poate înfrânge pe toţi. Ceea ce ştiu este că, întrezărind alianţa cu un regat creştin, cel armean, de dincolo de Bizanţ, Frederic fremăta gândindu-se la ţinta lui finală. Visa (şi eu împreună cu el) că armenii ar fi putut să-i deschidă calea către imperiul Preotului Ioan... În orice caz, e aşa cum spui tu, după ambasadele selgiucizilor şi ale armenilor, Isaac al vostru ne-a dat corăbiile. Şi tocmai la Gallipoli, la Kalioupolis, te-am văzut pe tine, pe când în numele basileului tău ne ofereai vasele.”

„N-a fost o hotărâre uşoară din partea noastră”, zise Nicetas, „Basileul risca să se pună împotriva lui Saladin. A trebuit să-i trimită soli pentru a-i explica motivele cedării sale. Mare domn, Saladin înţelese imediat şi nu ne-a purtat ranchiună. Repet, dinspre turci noi nu avem nimic a ne teme: problema noastră sunteţi voi, schismaticii, permanent.”

Nicetas şi Baudolino îşi spuseră că nu era cazul să se mai plângă reciproc de învinuiri şi motive ale acelei