prin locurile acelea, fără să-şi dea seama unde sunt. Dar nu conta să ştim cum şi când a fost asta. I se ivea sacrului şi romanului împărat un alt prilej cu mult mai însemnat: ca el să-l caute pe Preotul Ioan tocmai pentru a-i restitui Gradalul. Nu folosind acea relicvă fără pereche pentru a dobândi putere, ci pentru a îndeplini o datorie şi ar fi dobândit recunoştinţa Preotului şi faima veşnică în toată creştinătatea. Între a pune stăpânire pe Gradal şi a-l restitui, între a face din el o comoară şi a-l duce înapoi de unde fusese furat, între a-l avea şi a-l dărui, între a-l poseda (aşa cum visau toţi) şi a săvârşi jertfa sublimă de a te lipsi de el - era evident de ce parte stătea adevărata uncţiune, gloria de a fi unicul şi adevăratul rex et sacerdos. Frederic devenea un nou Iosif din Arimateea.

„Îţi minţeai tatăl.”

„Făceam asta spre binele lui şi spre binele imperiului.”

„Nu te-ntrebai ce anume s-ar fi întâmplat dacă Frederic ar fi ajuns cu adevărat la Preot, i-ar fi dus Gradalul, şi acela ar fi căscat ochii mari întrebându-se ce anume era străchioara aceea pe care el n-o mai văzuse niciodată? Frederic ar fi devenit nu gloria, ci măscăriciul creştinătăţii.”

„Domnule Nicetas, cunoşti oamenii mai bine decât mine. Închipuie-ţi: tu eşti Preotul Ioan, un mare împărat de la Apus îngenunchează la picioarele tale şi-ţi întinde o relicvă de felul acela, spunându-ţi că e a ta de drept, şi tu te-apuci să pufneşti în râs zicând că n-ai mai văzut niciodată ceaşca ceea de birt? Las-o baltă! Nu spun că Preotul s-ar fi prefăcut c-o recunoaşte. Spun că, orbit de gloria ce ar fi coborât asupra lui recunoscându-i-se drept păstrător, ar fi recunoscut-o imediat, crezând că a posedat-o dintotdeauna. Şi aşa că i-am întins lui Frederic, ca pe un lucru nespus de preţios, căuşul tatălui meu, Gagliaudo, şi-ţi jur că în clipa aceea mă simţeam ca săvârşitorul unui ritual sfânt. Îi predam darul şi amintirea tatălui meu trupesc tatălui meu spiritual, iar tatăl meu trupesc avea dreptate: lucrul acela din cale-afară de umil, cu care în toată viaţa lui de păcătos se împărtăşise, era cu adevărat şi în chip spiritual cupa folosită de Crist cel sărac, care se ducea la moarte, pentru mântuirea tuturor păcătoşilor. Oare, rostind slujba, sacerdotul nu ia pâine foarte obişnuită şi vin foarte obişnuit, şi le face să devină carne şi sânge ale Domnului Nostru Isus Hristos?”

„Dar tu nu erai un sacerdot.”

„Dar de fapt nici nu spuneam că lucrul acela era sânge al lui Crist, ziceam numai că-l conţinuse. Nu uzurpam o putere sacramentală. Aduceam o mărturie.”

„Falsă.”

„Nu. Tu mi-ai spus că, atunci când crezi într-o relicvă adevărată, îi simţi mireasma. Noi credem doar că avem nevoie, noi, de Dumnezeu, dar adesea Dumnezeu are nevoie de noi. În momentul acela credeam că-l ajut. Cupa aceea putea să fi şi existat, dacă Domnul Nostru Isus Hristos o folosise. Dacă se pierduse, asta fusese din vina vreunui om de nimic. Eu restituiam Gradalul creştinităţii. Dumnezeu n-avea să mă dezmintă. Dovadă este că au crezut imediat în el şi tovarăşii mei. Sfântul vas era acolo, în faţa ochilor lor, acum în mâinile lui Frederic care-l înălţa la cer de parcă era în extaz, iar Boron îngenunchea văzând pentru prima oară obiectul asupra căruia aiurase pururi, Kyot spusese imediat că i se părea că zăreşte o mare lumină, Rabbi Solomon admisese că - fie şi dacă nu era Crist adevăratul Mesia aşteptat de poporul său - cu siguranţă receptacolul acela emana un iz de tămâie, Zosima îşi lărgea ochii săi vizionari şi-şi făcea cruce de mai multe ori invers, cum faceţi voi, schismaticii, Abdul tremura ca varga şi şoptea că a poseda rămăşiţa aceea sfântă echivala cu a fi recucerit toate împărăţiile de dincolo de mare - şi se-nţelegea că ar fi voit s-o predea ca gaj de iubire prinţesei sale îndepărtate. Eu însumi aveam ochii umezi şi mă-ntrebam cum de voise cerul ca eu să fiu mijlocitorul acelui fapt însemnat. Cât despre Poet, el îşi rodea unghiile încruntat. Ştiam ce gândea el acum: că fusesem un prost, că Frederic era bătrân şi n-avea să ştie să tragă folos din comoara aceea şi că mai bine ar fi fost să-l fi ţinut noi şi să fi plecat către ţinuturile din Nord, unde ne-ar fi dăruit o împărăţie. În faţa slăbiciunii evidente a împăratului, se întorcea la fanteziile lui de putere. Dar am fost aproape consolat de asta, fiindcă înţelegeam că, reacţionând astfel, şi el considera acum Gradalul un lucru adevărat.”

Frederic închisese cu pietate cupa într-un scrin, legându-şi cheia la gât, iar Baudolino crezu că a făcut bine, pentru că în clipa aceea avusese impresia că nu numai Poetul, dar toţi ceilalţi prieteni ai lui ar fi fost gata să fure obiectul acela, ca să pornească apoi în aventura lor personală.

După aceea, împăratul afirmase că acum, cu adevărat, se putea pleca. O expediţie de cucerire trebuie să fie pregătită cu grijă. În anul următor, Frederic a trimis ambasadori la Saladin şi a solicitat întâlniri cu trimişi ai principelui sârbilor Ştefan Nemanjia, ai basileului bizantin şi ai sultanului Selgiucid din Iconium, ca să pregătească traversarea teritoriilor lor.

Pe când regii Engliterei şi ai Franţei hotărau s-o pornească pe mare, în mai 1189, Frederic se mişcase pe uscat de la Ratisbona cu cincisprezece mii de cavaleri şi cincisprezece mii de scutieri, unii ziceau că în şesurile Ungariei trecuse în revistă şaizeci de mii de cavaleri şi o sută de mii de infanterişti. Alţii ar fi vorbit apoi de-a dreptul de şase sute de mii de pelerini, poate că toţi exagerau, nici chiar Baudolino nu era în stare să spună câţi erau cu adevărat, poate că erau cu totul douăzeci de mii de oameni, dar în orice caz era o oaste mare. Chiar dacă nu te duceai să-i numeri unul câte unul, văzuţi de departe erau o mulţime tăbărâtă în