se mutau ca nişte suflete pierdute de la un capăt la altul al oraşului, ca să caute vreun portic unde să-şi petreacă noaptea. Baudolino îşi scosese uniforma sa de cruciat, pentru că, dacă cineva l-ar fi oprit întrebându-l cine era stăpânul său, ar fi avut greutăţi. Înaintea lor mergeau Pevere, Boiamondo, Grillo şi Taraburlo, având aerul că mergeau şi ei întâmplător pe acelaşi drum. Dar se uitau în juru-le la orice colţ şi strângeau pe sub veşminte nişte cuţitoaie abia ascuţite.

Cu puţin înainte să ajungă la Sfânta Sofia, un neobrăzat cu ochii albaştri şi cu lungi mustăţi galbene se repezise către grup, o luase de mână pe una dintre fete, oricât de urâtă şi ciupită de vărsat păruse ea, încercând s-o târască după sine. Baudolino îşi spusese că venise momentul să se bată, iar genovezii şi ei, însă Nicetas avusese o idee mai bună. Văzuse un grup de călăreţi care soseau de-a lungul drumului şi se aruncase în genunchi către ei cerând milă şi dreptate, făcând apel la cinstea lor. Erau, pesemne, oameni ai dogelui, care-l luaseră la lovituri cu latul săbiei pe barbar, alungându-l şi restituind-o pe fată familiei ei.

După Hipodrom, genovezii aleseră străzile mai sigure: ulicioare strâmte, în care casele erau toate arse sau purtau semnele vădite ale unui jaf amănunţit. Pelerinii, dacă mai căutau şi acum ceva de furat, se aflau în altă parte. Către noapte depăşiseră de-acum zidurile lui Teodosie. Acolo aştepta restul genovezilor, cu catâri scunzi. Îşi luaseră rămas-bun de la protectorii lor, cu multe îmbrăţişări şi urări, şi apucaseră pe un drum de ţară, sub un văzduh primăvăratic, cu o lună aproape plină la orizont. Venea dinspre marea îndepărtată un vânt uşor. Toţi se odihniseră în timpul zilei şi călătoria nu părea s-o obosească nici pe soţia lui Nicetas. Dar foarte ostenit era el, care gâfâia la fiecare săltare a animalului său şi la fiecare jumătate de ceas le cerea celorlalţi să se oprească un pic.

„Ai mâncat prea mult, domnule Nicetas”, îi zicea Baudolino.

„I-ai fi refuzat unui exilat ultimele plăceri ale patriei lui care moare?” răspundea Nicetas. Apoi căuta un pietroi sau un trunchi de copac căzut pe care să se aşeze: „Dar asta-i din nerăbdarea de a cunoaşte urmarea aventurii tale. Şezi aici, Baudolino, ascultă ce pace, simţi miresmele plăcute de la ţară. Să ne odihnim puţin şi povesteşte-mi.”

Deoarece pe urmă, în cele trei zile care urmară, călătoriră ziua şi se odihniră noaptea sub cerul liber, ca să evite locuri locuite de cine ştie cine, Baudolino îşi continuă povestea sub stele, într-o tăcere ruptă doar de vreun trosnet de vreascuri şi de foşnete neaşteptate de animale nocturne.

 

În vremea aceea - suntem în 1187 - Saladin îşi dezlănţuise ultimul atac asupra Ierusalimului creştin. Învinsese. Se purtase cu mărinimie, lăsându-i să iasă nevătămaţi pe toţi cei care puteau plăti o taxă, şi se mărginise să-i decapiteze în faţa zidurilor pe toţi cavalerii Templieri, pentru că, aşa cum admiteau toţi, era el mărinimos, dar trupa de elită a duşmanilor invadatori nici un condotier demn de un astfel de nume nu putea s-o cruţe, şi chiar şi Templierii ştiau că, având îndeletnicirea aceea, acceptai regula că nu se iau prizonieri. Totuşi, oricât de generos se arătase Saladin, întreaga lume creştină fusese zguduită de sfârşitul acelui regat frânc de peste mare, care rezistase aproape o sută de ani. Papa se adresase tuturor monarhilor din Europa pentru o a treia expediţie de cavaleri însemnaţi cu cruce care să elibereze iarăşi acel Ierusalim recucerit de necredincioşi.

Pentru Baudolino, prilejul era ca împăratul său să se unească la fapta aceea. Să cobori către Palestina însemna să te pregăteşti să umbli către răsărit cu o armată de neînvins. Ierusalimul ar fi fost recucerit cât ai clipi din ochi, iar după aceea nu rămânea decât să urmezi drumul către Indii. Dar tocmai cu prilejul acela descoperi el cât de obosit şi nesigur se simţea cu adevărat Frederic. Pacificase Italia, dar sigur că se temea că, depărtându-se de ea, ar fi pierdut avantajele câştigate. Sau poate că-l tulbura ideea unei expediţii către Palestina, amintindu-şi de crima sa din timpul expediţiei anterioare, când distrusese, împins de mânie, mănăstirea aceea bulgară. Cine ştie. Şovăia. Se întreba care ar fi datoria sa, şi atunci când începi să-ţi pui întrebarea asta (îşi spunea Baudolino) este deja semn că nu mai e nici o datorie care să te-mpingă.

 

„Aveam patruzeci şi cinci de ani, domnule Nicetas, şi-mi jucam visul unei vieţi sau chiar viaţa însăşi, dat fiind că viaţa mea fusese clădită în jurul visului aceluia. Aşa că, la rece, încrezându-mă în steaua mea cea bună, am hotărât să-i dau tatălui meu adoptiv o speranţă, un semn ceresc al misiunii sale. După căderea Ierusalimului, soseau pe pământurile noastre creştine cei scăpaţi de la prăbuşirea aceea, şi trecuseră pe la curtea imperială şapte cavaleri ai Templului care, Dumnezeu ştie cum, fugiseră şi scăpaseră de răzbunarea lui Saladin. Erau ca vai de ei, dar poate tu nu ştii cum sunt Templierii: beţivani şi dedaţi la desfrâu, şi-şi vând până şi sora dacă tu le-o dai pe-a ta să se-ntindă cu ea - şi cu atât mai mult, se spune, dacă-ţi dai frăţiorul. În fine, să spunem că i-am ajutat să se întremeze, şi toţi mă vedeau ducându-mă prin cârciumi cu ei. Fapt pentru care nu mi-a fost greu să-i spun într-o zi lui Frederic că simoniacii aceia neruşinaţi furaseră de la Ierusalim chiar Gradalul. Şi am spus că, Templierii fiind pe ducă, prăpădind toţi banii pe care-i aveam, îl cumpărasem eu. Frederic, fireşte, la început fu uimit. Păi Gradalul acela nu se afla în mâinile Preotului Ioan şi voia chiar să i-l dăruiască lui? Şi nu se înarma el să meargă să-l caute pe Ioan tocmai ca să primească în dar acea rămăşiţă din cale-afară de sfântă? Aşa era, tată, i-am spus eu, evident că vreun curtean necredincios i l-a furat lui Ioan, şi l-a vândut vreunei cete de Templieri ajunşi cu prădăciunile