Baudolino îi mângâia fruntea şi-i alunga muştele de pe el şi apoi, neştiind cum să-şi mângâie părintele care sta să moară şi, voind să-i arate că fiul lui nu era tocmai măgarul care crezuse el întotdeauna că este, îi povestea despre isprava aceea mare pe care o punea la cale de cine ştie când şi despre cum voia să ajungă în împărăţia Preotului Ioan. „Dacă ai şti”, îi spunea, „mă voi duce să descopăr locuri minunate. Există un loc pe unde hălăduieşte o pasăre nemaivăzută, Fenixul, care trăieşte şi zboară timp de cinci sute de ani. Când au trecut cei cinci sute de ani, sacerdoţii pregătesc un altar presărând mirodenii şi pucioasă, apoi soseşte pasărea care este arsă şi devine cenuşă. A doua zi, printre cenuşi se găseşte un vierme, a doua zi, o pasăre deja formată, a treia zi, pasărea aceasta îşi ia zborul. Nu-i mai mare decât o acvilă, pe cap are o creastă de pene ca păunul, capul de o culoare aurie, ciocul albastru indigo, aripile de culoarea purpurei şi coada împestrită cu galben, verde şi roşu. Şi aşa că Fenixul nu moare niciodată.”

„Toate-s minciuni”, zicea Gagliaudo. „Mie mi-ajungea să mi-o fi înviat pe Rosina, biata vită pe care mi-aţi sufocat-o cu tot grâul acela blestemat, şi nu Fenixul.”

„La întoarcerea mea o să-ţi aduc mană, care se găseşte pe munţii din ţara lui Iov. E albă şi foarte dulce, vine din roua care cade din cer pe iarbă, unde se întăreşte. Curăţă sângele, alungă supărarea.”

„Curăţă boaşele mele. Sunt lucruri bune pentru oamenii ăia nemernici care stau la Curte, care mănâncă becaţine şi plăcinte.”

„Nu vrei nici măcar puţină pâine?”

„N-am timp, trebuie să mor mâine dimineaţă.”

În dimineaţa următoare, Baudolino îi povestea că avea să-i dăruiască împăratului Gradalul, cupa din care a băut Mântuitorul nostru. „Ah, aşa? Şi cum este?”

„E toată din aur, bătută cu lapislazuli.”

„Vezi că eşti sec la cap? Domnul nostru era fiul unui tâmplar şi stătea cu muritori de foame ca şi el; toată viaţa a purtat acelaşi veşmânt, ne spunea preotul în biserică, veşmânt care nu avea cusături ca să nu se destrame înainte ca el să împlinească treizeci şi trei de ani, şi tu vii şi-mi spui că se destrăbăla cu un caliciu de aur şi de slupizupoli. Minţi de-ngheţi apele. Slavă cerului dacă avea un castronaş ca acesta, pe care i-l scobise tatăl său dintr-o rădăcină, aşa cum am făcut eu, lucru care durează o viaţă şi nu se sparge nici cu ciocanul, ba chiar, bine că-mi amintii, mai dă-mi puţin sânge din acesta al lui Hristos, căci e singurul care mi-ajută să mor bine.”

Pe toţi diavolii, îşi zicea Baudolino. Are dreptate acest biet bătrân. Gradalul trebuia să fie o străchinuţă ca asta. Simplă, săracă, precum Domnul. De aceea pesemne că-i colea, la îndemâna tuturor, şi nimeni nu l-a recunoscut vreodată pentru că toată viaţa au căutat un lucru care lucea.

Însă în momentele acelea Baudolino nu se gândea atâta la Gradal. Nu voia să-şi vadă tatăl murind, dar înţelegea că lăsându-l să moară îi îndeplinea voinţa. După câteva zile, bătrânul Gagliaudo era stors ca o castană uscată şi respira cu greu, refuzând acum până şi vinul.

„Tată”, îi zicea Baudolino, „dacă vrei cu adevărat să mori, împacă-te cu Dumnezeu şi vei intra în Paradis, care-i ca palatul Preotului Ioan. Domnul Dumnezeu va şedea pe un mare tron în vârful unui turn, şi deasupra spătarului tronului se vor afla doi meri de aur, şi în fiecare dintre ei, două granate mari care luminează toată noaptea. Braţele tronului vor fi de smarald. Cele şapte trepte, ca să urci la tron, vor fi de onix, de cristal, de jasp, de ametist, de sardonix, cornalină şi crisolit. De jur împrejur vor fi coloane de aur fin. Iar deasupra tronului vor zbura îngerii cântând melodii foarte line...”

„Şi vor fi diavoli care mă vor alunga cu lovituri de picior dinapoi, pentru că-ntr-un loc ca acela unul ca mine pute a bălegar şi nu-l vor în preajma lor. Dar taci...”

Apoi, deodată, deschisese ochii mari încercând să se ridice, în timp ce Baudolino îl susţinea. „O, Doamne, iată că acum mor cu-adevărat, pentru că tocmai văd Paradisul. Oh, ce frumos e...”

„Ce vezi, tată?” hohotea acum Baudolino.

„E întocmai cum e staulul nostru, dar e totul curat şi-i şi Rosina acolo... şi e şi sfânta de maică-ta, nenorocito, acum o să-mi spui unde ai pus furcoiul pentru bălegar...”

Gaglaiudo scosese un horcăit, lăsase să-i cadă căuşul şi rămăsese cu ochii căscaţi să aţintească staulul său ceresc.

Baudolino îi trecuse uşor o mână pe faţă, pentru că acum ceea ce trebuia să vadă, vedea şi cu ochii închişi, şi se dusese să le spună cele întâmplate şi celor din Alexandria. Orăşenii voiră ca marelui bătrân să-i fie date onorurile funebre solemne, pentru că era cel care salvase oraşul, şi hotărâră că aveau să pună statuia lui deasupra portalului catedralei.

Baudolino se mai duse o dată la casa alor săi, ca să mai caute vreo amintire, dat fiind că se hotărâse să nu se mai întoarcă niciodată. Văzu pe jos străchinuţa tatălui său şi o culese ca pe o relicvă preţioasă. O spălă frumos, aşa încât să nu mai miroasă a vin, pentru că, îşi spunea, dacă-ntr-o bună zi s-ar fi spus că acela era Gradalul, cu atâta timp cât trecuse de la Cina cea de Taină, n-ar mai fi trebuit să miroasă a nimic, decât poate de aromele acelea care, gândindu-ne că aceea era Cupa adevărată, toţi aveau să ie simtă cu siguranţă. Înveli străchinuţa în mantia sa şi o luă cu sine.

23

Baudolino la a treia cruciadă

Când peste Constantinopole căzu întunericul, se porniră la drum. Era o ceată numeroasă, dar în zilele acelea felurite grupuri de orăşeni, rămaşi fără casă,