Dacă se gândea bine, îi sugera Poetul printr-o privire de să-l bage-n sperieţi, era lancia cu care Longinus străpunsese coasta. Uite, asta-i, i se părea că tocmai aceea era. În clipa aia Baudolino îi dădea una cu dosul palmei, chiar dacă nu era încă vremea să se ducă la culcare, dar Zosima se justifica: zvonurile erau nesigure, asta aşa e, dar faptul că ajunseseră până la galatenii din Bizanţ era dovada că Gradalul acela exista. Şi aşa stând lucrurile, despre Gradalul acela se ştia mereu acelaşi lucru, adică se ştia destul de puţin.

„Sigur”, zicea Baudolino, „dacă lui Frederic i-aş fi putut aduce Gradalul acela, în loc de o căzătură de la galere ca tine...”

„Poţi să i-l duci şi aşa”, sugera Zosima. „Găseşti vasul potrivit...” „Ah, pentru că acum e şi vas. Băga-ţi-o-aş eu ţie în vasul acela! Doar nu-s un falsificator ca tine!” Zosima înălţa din umeri şi-şi mângâia bărbia, ca să vadă cum îi creşte barba din nou, dar era mai urât acum, când semăna cu o pisică de mare, decât înainte, când era lucios şi curat ca un ou.

„Şi-apoi”, rumega cu mintea Baudolino, „chiar dacă am şti că-i un vas sau un caliciu, cum facem să-l recunoaştem atunci când îl găsim?”

„Ah, în privinţa asta fii liniştit”, intervenea Kyot, cu ochii pierduţi în lumea legendelor lui, „vei vedea lumina, vei simţi mireasma...”

„Să nădăjduim că aşa va fi”, zicea Baudolino. Rabbi Solomon scutura din cap: „Trebuie să fie ceva ce voi, neamurile, aţi furat din templul de la Ierusalim când l-aţi jefuit şi ne-aţi împrăştiat prin lume.”

Ajunseră chiar la vreme pentru nunta lui Henrik, cel de al doilea fiu al lui Frederic, şi încoronat acum rege al romanilor, cu Constanţa d'Altavilla. Împăratul îşi punea acum toate speranţele în acest fiu mai mic al său. Nu că pe primul nu-l avea la inimă, dimpotrivă, îl numise până şi duce de Suabia, dar era evident că-l iubea cu întristare, aşa cum se-ntâmplă cu fiii nereuşiţi. Baudolino îl văzu, palid, tuşind şi închizând mereu din pleoapa stângă ca şi cum ar fi vrut să alunge o musculiţă. Chiar şi în vremea acelor serbări regale, se depărta adesea, şi Baudolino îl văzuse stând pe câmp şi bătând nervos tufele cu o vărguţă, ca pentru a-şi linişti ceva care-l scurma pe dinăuntru. „Greu stă omul în lume”, îi spusese într-o seară Frederic. Îmbătrânea tot mai mult, Barbă-albă, se mişca de parcă ar fi avut gâtul înţepenit. Nu renunţa la vânătoare şi, cum vedea un râu, se şi arunca în el, înotând ca pe vremuri. Dar Baudolino se temea că într-o zi sau alta, prins de muşcătura apei reci, să nu-i vină vreun atac, şi-i spunea să fie atent.

Ca să-l mângâie, îi povestise despre succesul expediţiei lor şi că-l capturaseră pe monahul acela necredincios, că în curând aveau să aibă harta care urma să-i ducă în împărăţia Preotului, că Gradalul nu era o poveste şi că-ntr-o zi sau alta avea să i-l pună în palme. Frederic încuviinţa, „Gradalul, ah, Gradalul”, murmura el cu ochii pierduţi cine ştie unde, „sigur că aş putea cu el...” Apoi era distras de vreun mesaj însemnat, mai suspina şi se pregătea cu greu să-şi facă datoria.

Din când în când, îl lua pe Baudolino deoparte şi-i povestea cât de mult îi lipseşte Beatrice. Ca să-l consoleze, Baudolino îi spunea şi el cât îi lipseşte Colandrina. „Eh, ştiu”, zicea Frederic. „Tu care ai iubit-o pe Colandrina ştii cât de mult am putut eu s-o iubesc pe Beatrice. Dar poate că nu-ţi dai seama cât de demnă de iubire era Beatrice.” Iar lui Baudolino i se deschidea iarăşi vechea rană a remuşcării.

În vară, împăratul se întoarse în Germania, însă Baudolino nu-l putu urma. Veniseră oameni şi-i spuseseră că murise maică-sa. Se repezi la Alexandria şi, pe când mergea într-acolo, se gândea din nou la femeia aceea care-i dăduse viaţă şi căreia nu-i arătase cu adevărat duioşie decât în seara aceea de Crăciun cu mulţi ani în urmă, atunci când făta oaia (Doamne, îşi zicea, au trecut mai mult de cincisprezece ierni, Hristoase, poate-s optsprezece). Ajunse când mamă-sa fusese deja înmormântată şi-l găsi pe Gagliaudo care părăsise oraşul şi se retrăsese în vechea lui casă de la Frascheta.

Stătea întins, cu un căuş de lemn plin cu vin alături, lipsit de puteri, mişcându-şi obosit mâna ca să alunge muştele de pe faţă. „Baudolino”, îi spusese el îndată, „de zece ori pe zi mă certam cu săraca femeie, cerându-i cerului s-o trăsnească cu o săgeată. Iar acum că cerul mi-a fulgerat-o nu mai ştiu ce să fac. Aici, înăuntru, nu mai găsesc nimic, lucrurile le punea ea la punct. Nu mai găsesc nici furcoi pentru bălegar, iar în staul vitele au mai multă balegă decât fân. De-aia, vasăzică, m-am hotărât să mor şi eu, că poate-i mai bine.”

Protestele fiului nu ajutaseră. „Baudolino, ştii că prin părţile noastre avem capetele tari şi când ne punem ceva în gând, nu-i chip să ne facă cineva să ne schimbăm ideea. Doar n-oi fi un pierde-vară ca tine, care o zi stai acolo şi altă zi dincoace, ce mai trai pe voi, domnii! Sunt toţi numai d-ăia care se gândesc cum să omoare la oameni, dar, dacă-ntr-o zi li se spune că trebuie să moară, fac pe ei. Eu, în schimb, am trăit bine fără să fac rău nici unei muşte, lângă o femeie care era o sfântă, şi acum, dacă am hotărât să mor, mor. Tu lasă-mă să mă duc aşa cum am zis, şi eu sunt foarte mulţumit, pentru că din ce mai stau, din ce mi-e mai rău.”

Din când în când, bea câte un pic de vin, apoi aţipea, apoi deschidea ochii şi întreba: „Sunt mort?” „Nu, tată”, îi răspundea Baudolino, „din fericire eşti încă viu.” „Oh, vai de capul meu”, zicea el, „încă o zi, dar mâine o să mor, fii liniştit.” Nu voia să atingă mâncarea cu nici un