„Însă e o minune în favoarea noastră!” zise Teofil, „pentru că astfel latinii n-or să mai ştie care-i relicva cea bună, şi vor fi obligaţi să lase totul aici.”

„Nu sunt sigur de asta”, zise Baudolino. „Fiecare principe sau marchiz sau vasal o să fie mulţumit că duce cu sine acasă o sfântă rămăşiţă, care va atrage mulţime de credincioşi şi de donaţii. Şi, dacă mai apoi se aude că mai există una la fel la o mie de mile depărtare, or să spună că aceea e falsă.”

Nicetas se pusese pe gânduri: „Nu cred în minunea asta. Domnul nu rătăceşte minţile noastre cu relicvele sfinţilor săi... Baudolino, în lunile care s-au scurs, după sosirea ta în oraş, n-oi fi pus la cale vreo năstruşnicie cu nişte moaşte?”

„Domnule Nicetas!” încercă să spună Baudolino cu un aer jignit. Apoi îşi întinse mâinile înainte ca pentru a-i impune pace interlocutorului său. „Ei, bine, dacă va trebui să-ţi istorisesc totul, o să sosească momentul când va trebui să-ţi vorbesc de ceva legat de relicve. Dar ţi-o voi spune mai târziu. Şi apoi, tu însuţi ai spus ceva mai înainte că, atunci când e vorba de lucruri sfinte, nu trebuie folosite judecăţi omeneşti. Dar acum e târziu şi cred că peste vreo oră, pe întuneric, vom putea porni la drum. Să fim gata.”

Nicetas, care voia să plece bine pus la cale, dăduse din vreme poruncă lui Teofil să pregătească un monokythron, care cerea timp ca să se fiarbă bine. Era o tingire mare de aramă, plină cu carne de bou şi de porc, cu oase necurăţate bine de pulpă şi cu verze de Frigia, plutind în grăsime. Dar cum nu rămânea mult timp pentru o cină în toată voia, logotetul îşi părăsise bunele maniere şi întingea în cratiţă nu cu trei degete, ci cu amândouă mâinile. Era ca şi cum îşi istovea ultima sa noapte de dragoste cu oraşul pe care-l iubea, fecioară, târfa şi martiră. Lui Baudolino nu-i mai era foame şi se mulţumi să soarbă din vinul tămâios, pe care cine ştie dacă avea să-l mai găsească şi la Selimbria.

Nicetas îl întrebă dacă-n povestea aceea cu relicvele nu avea de a face şi Zosima, iar Baudolino zise că prefera s-o ia în ordine.

„După lucrurile îngrozitoare pe care le-am văzut aici, în oraş, ne întorseserăm pe calea uscatului, pentru că nu mai erau bani de ajuns ca să plătim călătoria pe o corabie. Tulburarea acelor zile îi îngăduise lui Zosima, cu ajutorul unuia dintre acoliţii aceia ai lui pe care tocmai îi părăsea, să facă rost, cine ştie de unde, de nişte catâri. Apoi, în timpul călătoriei, câte o goană de vânat în câteva păduri, câte o găzduire pe la vreo mănăstire de-a lungul drumului, şi până la urmă am ajuns în Veneţia, şi apoi în câmpia lombardă...”

„Iar Zosima n-a încercat să vă scape?”

„Nu putea. Din momentul acela, şi după întoarcere, şi permanent la Curtea lui Frederic, precum şi în călătoria către Ierusalim pe care am făcut-o după aceea, timp de mai mult de patru ani, a rămas în lanţuri. Sau, mai bine zis, cât sta cu noi, era liber, dar când era lăsat singur, era legat de patul său, de un ţăruş sau de un arbore, după locul în care ne găseam, iar dacă mergeam călare, era legat în aşa fel de frâie, că, dacă încerca să coboare de pe cal, se încurca. De teamă că până şi asta l-ar fi făcut să-şi uite obligaţiile, în fiecare seară, înainte să se culce, îi dam o scatoalcă. Ştia asta, de la un timp, şi o aştepta înainte de adormire ca pe un sărut al mamei sale.”

Pe timpul drumului, prietenii noştri, înainte de toate, nu încetaseră de a-l îmboldi pe Zosima să reconstituie harta, iar acesta arăta bunăvoinţă, amintindu-şi în fiecare zi câte un amănunt, aşa încât ajunsese până şi să facă o socoteală a adevăratelor distanţe.

„Aşa, din ochi”, arăta el desenând cu degetul în pulberea drumului, „de la Tzinista, ţara mătăsii, până în Persia sunt o sută cincizeci de zile de mers, Persia toată face optzeci de zile, de la hotarul Persiei până la Seleucia treisprezece zile, de la Seleucia la Roma şi apoi până-n ţara iberilor o sută şi cincizeci de zile. Mai mult sau mai puţin, ca să mergi de la un capăt la altul al lumii, patru sute de zile de drum, dacă faci treizeci de mile pe zi. Pământul, apoi, e mai mult lung decât lat şi aminteşte-ţi că în Exod se spune că în altar masa trebuie să fie lungă de doi coţi şi largă de unul. Iată deci că de la miazănoapte la miazăzi se pot socoti cincizeci de zile din regiunile septentrionale până la Constantinopole, de la Constantinopole la Alexandria alte cincizeci de zile. În fine, mai mult sau mai puţin două sute de zile. De aceea, dacă tu pleci de la Constantinopole către India îndepărtată, socotind că mergi în pieziş şi că va trebui să te opreşti foarte des ca să găseşti drumul, şi cine ştie de câte ori o să te întorci, eu aş zice că ajungi la preotul Ioan într-un an de călătorie.”

În legătură cu relicvele, Kyot îl întrebase pe Zosima dacă auzise vorbindu-se de Gradal. Auzise vorbindu-se, sigur, şi de la galatenii care trăiau în jurul Constantinopolelui, deci de la oameni care prin tradiţie cunoşteau povestirile sacerdoţilor foarte vechi din extremul septentrion. Kyot întrebase dacă auzise spunându-se despre acel Feirefiz care îi dusese Gradalul Preotului Ioan, şi Zosima spusese că, desigur, auzise vorbindu-se, dar Baudolino rămânea neîncrezător. „Şi atunci ce anume-i Potirul acesta?” îl întreba. „E cupa, cupa în care Hristos a sfinţit pâinea şi vinul, aţi spus-o şi voi.” Pâine într-o cupă? Nu, ci vin, pâinea şedea pe un blid, pe o farfurioară de anafură, pe un mic talger. Dar atunci Gradalul ce era, farfurioara sau cupa? Amândouă, încerca să se tocmească Zosima.