plăcut. Alexandria o fi şi acum un târg mizerabil, dar, la noi, când cineva care porunceşte nu ne place, îi spunem seara bună şi ne punem un alt consul. Şi chiar şi Frederic, o fi fost el uneori coleric, dar, când verii lui îi făceau necaz nu-i jugănea, le mai da un ducat în plus. Însă povestea nu-i asta. E că eu mă aflam acum la marginile ultime ale creştinităţii, mi-ar fi fost de ajuns s-o iau către Est sau către Sud, şi aş fi găsit Indiile. Dar acum ne terminaserăm banii, şi ca să pot pleca în Răsărit, trebuia să mă-ntorc la Apus. Aveam acum patruzeci şi trei de ani, îl urmăream pe Preotul Ioan de când aveam vreo şaisprezece sau mai puţin şi eram obligat încă o dată să-mi amân călătoria.”

 

 

22

Baudolino îşi pierde tatăl şi găseşte Gradalul

 

Genovezii îi trimiseseră pe Boiamondo şi pe Teofil să dea o primă raită prin oraş, ca să vadă dacă situaţia era cum trebuie. Era destul de bine, spuseseră ei la întoarcere, pentru că mare parte din pelerini stăteau prin taverne, iar restul păreau să se fi strâns la Sfânta Sofia, să privească lacom comoara de relicve care se adunase.

„E ceva de-ţi ia ochii!” zicea Boiamondo. Dar adăuga că strângerea prăzii se prefăcuse-ntr-o treabă murdară. Câte unii se prefăceau că-şi varsă prada, puneau la grămadă câteva podoabe de mărunţiş, dar pe furiş îşi strecurau pe sub haine câte un os de sfânt. Însă, cum nimeni nu voia să fie prins cu vreo relicvă asupră-i, abia ieşiţi din templu, se formase ca un fel de piaţă, cu orăşenii încă avuţi şi cu misiţi armeni.

„Aşa că”, hohotea Boiamondo, „grecii, care şi-au mai salvat câţiva bănuţi din Bizanţ ascunzându-şi-i în gaura curului, au să şi-i scoată acum pentru vreo tibie a Sfântului Baciccia care şi-aşa fusese dintotdeauna în biserica de pe lângă casă! Dar poate că pe urmă o vând înapoi bisericii, pentru că grecii sunt vicleni. Totu-i hoţie curată, şi pe urmă zic că noi, genovezii, suntem ăia care ne gândim numai şi numai la parale.”

„Dar ce anume duc ei acum la biserică?” întreba Nicetas. Teofil îi spuse totul mai cu socoteală. Văzuse lada caro conţinea mantia de purpură a lui Crist, o bucată din varga cu care l-au bătut, buretele care i-a fost întins Domnului aflat pe moarte, cununa de spini, o casetă în care se păstrase o bucată din pâinea care a fost sfinţită la Cina cea de taină, aceea pe care Isus i-o oferise lui Iuda. Apoi sosise o cutiuţă cu perii din barba Crucificatului, smulşi de iudei după pogorârea de pe cruce, şi învelea cutia aceea chiar veşmântul Domnului, cel pe care soldaţii îl jucaseră la zar la picioarele crucii calvarului. Şi pe urmă stâlpul întreg de care fusese legat şi bătut cu vergi.

„Eu am văzut aducându-se şi o bucată din veşmântul Madonei”, zise Boiamondo.

„Ce jale!” se văitase Nicetas. „Dacă aţi văzut numai o bucată din el, e semn că şi-l împărţiseră deja. Exista întreg, la palatul Blacherne. Cu mult timp în urmă, nişte oameni cu numele Galbi şi Candid s-au dus în pelerinaj în Palestina şi la Capernaum au aflat că pallionul Fecioarei se păstrase în casa unui evreu. Şi l-au făcut prieten, au petrecut noaptea la el, au luat pe ascuns măsurile cufăraşului de lemn în care se afla veşmântul, apoi la Ierusalim au pus să li se meşterească unul la fel, s-au întors la Capernaum, au înlocuit noaptea lădiţa şi au adus veşmântul la Constantinopole, unde fusese clădită biserica apostolilor Petru şi Marcu ca să-l păstreze.”

Boiamondo adăugase că se spunea cum doi cavaleri creştini sustrăseseră, fără încă să le predea, două capete ale Sfântului Ioan Botezătorul, câte unul de fiecare, şi toţi se întrebau care o fi cel adevărat. Nicetas zâmbise cu înţelegere: „Ştiam că aici în oraş erau venerate două. Primul fusese adus de Teodosie cel Mare, şi fusese pus în biserica Înainte-Mergătorului. Dar pe urmă Justinian mai găsise unul la Emesa. Mi se pare că-l dăruise unei chinovii şi se spunea că după aceea a fost înapoiat aici, dar nimeni nu mai ştia unde anume.”

„Dar cum e cu putinţă să-ţi uiţi de o relicvă, cu preţul pe care-l are?” întreba Boiamondo.

„Evlavia poporului e schimbătoare. Ani şi ani ne entuziasmăm de o rămăşiţă sfântă, şi apoi suntem stârniţi la sosirea a ceva şi mai minunat, iar cea dintâi este uitată.”

„Dar care dintre cele două e capul adevărat?” întrebase Boiamondo.

„Când se vorbeşte despre cele sfinte nu trebuie folosite măsuri omeneşti. Oricare dintre cele două moaşte mi-ai întinde, te asigur că, plecându-mă să le sărut, aş simţi mireasma sfântă pe care o scoate şi aş şti că-i vorba de capul adevărat.”

În momentul acela sosi din oraş şi Pevere. Se întâmplau lucruri nemaipomenite. Ca să-i împiedice pe soldaţii de rând să mai fure şi din strânsura de la Sfânta Sofia, dogele poruncise deocamdată o primă şi iute numărătoare a lucrurilor adunate şi luaseră cu ei şi câţiva călugări greci ca să recunoască feluritele relicve. Şi aici se descoperise că, după ce fusese constrânsă cea mai mare parte dintre pelerini să restituie ceea ce luaseră, acum se găseau în templu nu numai două capete ale Botezătorului, lucru care acum se şi ştia, ci şi doi bureţi înmuiaţi în fiere şi oţet şi două cununi de spini, ca să nu mai spunem de altele. O minune, râdea pe-nfundate Pevere, uitându-se la Baudolino pe furiş, cele mai preţioase relicve ale Bizanţului se înmulţiseră, ca pâinile şi peştii. Unii dintre pelerini vedeau faptul ca pe un semn din cer în favoarea lor şi strigau că, dacă de bunurile acelea atât de rare era acum atâta belşug, ducele ar fi putut să îngăduie ca