legătură murdară de zdrenţe însângerate la încheietura ciungă a mâinii drepte, şi cu sânge închegat pe obrajii scofâlciţi, pentru că abia îi scoseseră un ochi. În jurul lui, cei mai disperaţi dintre locuitorii oraşului aceluia, căruia îi fusese atâta vreme stăpânitor şi autocrat, cârnăţari, tăbăcari şi oamenii de scursură din toate tavernele, strângându-se ca roiurile de muşte primăvara pe o balegă de cal, îl loveau în cap cu măciucile, îi vârau în bot balegă de bou, îi storceau la nas bureţi îmbibaţi cu pişatul vitelor, îi înţepau picioarele cu strămurarea, cei mai blânzi dădeau în el cu pietre, numindu-l câine turbat şi fiu de căţea în călduri.

De la fereastra unui bordel, o matracucă îi răsturnă în spate o oală cu apă fiartă, apoi furia acelei mulţimi crescu şi mai tare, îl traseră jos de pe cămilă, şi-l atârnară de picioare de cele două coloane mici de lângă statuia lupoaicei care-i alăptează pe Romulus şi Remus.

Andronic se purtă mai bine decât călăii săi, fără să scoată vreun vaiet. Se mărginea să murmure: „Kyrie eleison, Kyrie eleison” şi întreba de ce mai fărâmau un lanţ şi aşa rupt. Aşa atârnat cum era, fu despuiat de puţinul pe care-l mai avea pe el, cineva îi tăie dintr-odată cu o sabie părţile ruşinoase, un altul îi înfipse o lance-n gură, înţepându-l până-n măruntaie, în timp ce altul îl înţepa de la şezut în sus. Se aflau acolo şi latini, care aveau iatagane şi se mişcau de parcă le făceau să danseze-n juru-i, coborând tăişurile ce-i smulgeau toată carnea, şi poate că erau singurii ce aveau drept la o răzbunare, pentru cele ce făcuse Andronic celor din neamul lor cu câţiva ani mai înainte. În sfârşit, nefericitul încă mai avu puterea să-şi ducă la gură bontul mâinii drepte, ca şi cum ar fi vrut să bea din sângele său ca să-l plinească pe cel care-i curgea în valuri. Apoi muri.

Fugind de priveliştea aceea, prietenii noştri încercaseră să ajungă la Bucoleone, dar, ajunşi în preajmă-i, băgaseră de seamă că era cu neputinţă să intre. Isaac, dezgustat de multele jafuri, îl înconjurase acum cu gărzile sale, iar cine încerca să treacă de apărarea aceea era justiţiat pe loc.

„Tu tot ai să treci, Zosima”, zise Baudolino. „E simplu, intri, iei harta şi ne-o aduci.”

„Şi dacă-mi taie gâtul?”

„Dacă nu te duci, ţi-l tăiem noi.”

„Jertfa mea ar avea sens dacă harta ar fi în palat. Dar, la drept vorbind, harta nu-i acolo.”

Baudolino îl privise de parcă nu-şi putea închipui o mai mare neobrăzare. „Ah”, scrâşnise el, „şi abia acum ne spui adevărul? Şi de ce ai continuat să minţi până acum?”

„Căutam să câştig timp. Să câştigi timp nu e păcat. Păcatul, pentru călugărul perfect, este să-l piardă.”

„Noi îl omorâm îndată, aici, pe loc”, zise atunci Poetul. „E momentul nimerit, în măcelul ăsta, nimeni nu se bagă. Să hotărâm cine-l sugrumă, şi gata.”

„O clipă”, zise Zosima. „Domnul ne învaţă cum să ne abţinem de la fapta care ne dăunează. Am minţit, e adevărat, dar voind să fac bine.”

„Dar care bine?!” urlă Baudolino exasperat.

„Al meu”, răspunse Zosima. „Aveam şi eu dreptul să-mi apăr viaţa, fiindcă voiaţi să mi-o luaţi. Călugărul, ca şi heruvimii şi serafimii, trebuie să fie tot acoperit de ochi sau (şi aşa înţeleg eu zisa sfinţilor părinţi din pustie) trebuie să fie cu băgare de seamă şi cu isteţime în privinţa potrivinicului.”

„Dar potrivnicul de care vorbeau părinţii aceia era diavolul, nu noi!” urlă iarăşi Baudolino.

„Felurite sunt capcanele demonilor, apar în vis, creează arătări, se străduiesc să ne înşele, se prefac în îngeri de lumină şi te cruţă ca să-ţi insufle o ocrotire mincinoasă. Ce aţi fi făcut în locul meu?”

„Şi ce-o să faci tu acum, grecotei scârbos, ca să-ţi mai salvezi o dată viaţa?”

„Vă voi spune adevărul, după cum mi-e obiceiul. Harta lui Cosmas cu siguranţă există, iar eu am văzut-o cu ochii aceştia ai mei. Unde este acum nu ştiu, dar jur că o port întipărită în cap, aici...” Şi-şi bătea fruntea pleşuvită de coamă. „Ţi-aş putea spune pe zile şi zile distanţele ce ne despart de ţara Preotului Ioan. Acum e evident că eu nu pot să mai stau în oraşul ăsta şi că nu mai aveţi nevoie să staţi nici voi, dat fiind că aţi venit aici să mă luaţi pe mine, iar acum mă aveţi, şi ca să găsiţi harta, şi nu o aveţi. Dacă mă omorâţi, nu vă rămâne nimic. Dacă mă luaţi cu voi, vă jur pe preasfinţii apostoli că voi fi robul vostru şi-mi voi închina zilele să vă desenez un drum care să vă ducă drept în ţara Preotului. Cruţându-mi viaţa, nu aveţi nimic de pierdut, decât că aveţi o gură în plus de hrănit. Ucigându-mă, veţi pierde totul. Luaţi sau lăsaţi, cum voiţi.”

„Aceasta-i neruşinatul cel mai neruşinat pe care l-am întâlnit în viaţa mea”, zise Boron, iar ceilalţi încuviinţară. Zosima aştepta în linişte, pocăit. Rabbi Solomon apucă să zică: „Sfântul, binecuvântat fie pururi...”, dar Baudolino nu-l lăsă să sfârşească: „Ajunge cu proverbele, că şi aşa zice prea multe şarlatanul ăsta. E un vulpoi, dar are dreptate. Trebuie să-l luăm cu noi. Altfel Frederic ne vede întorcându-ne cu mâinile goale şi crede că ne-am dedulcit cu banul său la bunătăţile Orientului. Să ne întoarcem măcar cu un prizonier. Dar tu, Zosima, jură, jură că nu vei încerca să ne mai joci alt renghi.”

„Jur pe toţi cei doisprezece sfinţi apostoli”, zise Zosima.

„Unsprezece, unsprezece, nefericitule!”, îi striga Baudolino apucându-l de haină, „dacă zici doisprezece, e şi Iuda printre ei!”

„Ei, bine, unsprezece.”

„Astfel”, zice Nicetas, „aceasta a fost ultima ta călătorie la Bizanţ. Nu m-aş mira, după cele ce ai văzut, ca tu să consideri ceea ce se petrece acum ca pe o baie purificatoare.”

„Vezi, domnule Nicetas”, zise Baudolino, „mie băile purificatoare, cum le spui tu, niciodată nu mi-au