şi să-l scoată cu capul în jos. Atunci Isaac, aşa şovăitor şi temător cum îl ştia zvonul public, hotărâse să-ncerce totul şi să nu se dea bătut: încălecase un cal în curte şi, cu sabia scoasă din teacă, aproape dezbrăcat, niţel ridicol cu o măntăluţă în două culori care abia-i ajungea pe şolduri, ieşise aşa deodată luându-l pe duşman prin surprindere. Aghiochristoforitul n-avusese vreme să-şi scoată arma când Isaac, cu o singură lovitură de sabie, îi despicase capul în două. Apoi se îndreptase către ucigaşii acelui duşman care avea acum două capete, unuia îi zburase o ureche, iar pe ceilalţi îi pusese pe goană de frică.

Să ucidă pe omul de încredere al împăratului fusese cel mai rău, şi asta cerea un leac tot atât de mare. Isaac, arătând o bună intuiţie de cum anume ar trebui tratat cu poporul, se repezise la Sfânta Sofia, cerând acel adăpost pe care tradiţia îl îngăduia ucigaşilor, şi implorase cu glas mare iertare pentru fapta sa. Îşi smulsese puţinele veşminte pe care le avea pe el, precum şi perii din barbă, arătă spada încă însângerată şi, pe când cerea milă, dădea de înţeles că făptuise asta ca să-şi apere viaţa, amintind tuturora răutăţile ucisului.

„Povestea asta nu-mi place”, zisese Zosima, acum buimăcit de moartea aşa de grabnică a nefastului său protector. Şi pesemne şi mai puţin îi plăceau ştirile care sosiră după aceea, din ceas în ceas. Isaac fusese urmat la Sfânta Sofia de personaje ilustre precum Ioan Dukas. Isaac continua să adune mulţimea care se îngroşa de la un ceas la altul; către seară un mare număr de cetăţeni înserase cu Isaac în templu ca să-l ocrotească, unii tocmai începeau să murmure că trebuiau să termine cu tiranul. Că Isaac, aşa cum afirmase necromanţia lui Zosima, îşi pregătise din timp lovitura, ori că din fericire profitase de un pas greşit al duşmanilor săi, era clar acum că tronul lui Andronic se clătina. Şi era tot aşa de clar că, în situaţia aceea, ar fi fost nebun să-ncerce să intre în palatul regal, care putea deveni de la un moment la altul un măcel public. Toţi fură de acord că se cerea să aştepte evenimentele la Katabates.

În dimineaţa următoare, jumătate din cetăţeni se revărsaseră pe străzi cerând cu glas tare ca Andronic să fie întemniţat şi Isaac să fie ales pe tronul imperial. Poporul dăduse asalt la închisorile publice eliberând multe victime nevinovate ale tiranului şi din familii ilustre care se uniseră imediat cu răzmeriţa. Dar nu era răzmeriţă, era acum o răscoală, o revoluţie, o preluare a puterii. Orăşenii umblau înarmaţi pe străzi, care cu săbii şi platoşă, care cu bâte şi ciomege. Unii dintre ei, printre care mulţi demnitari ai imperiului, care judecaseră că a sosit momentul să-şi aleagă un nou autocrat, dăduseră jos coroana lui Constantin cel Mare, care atârna deasupra altarului principal din templu, şi-l încoronaseră pe Isaac.

Roind pusă pe harţă, dinspre templu, mulţimea pusese asediu la palatul imperial, Andronic încercase o disperată rezistenţă slobozind săgeţi din vârful turnului celui mai înalt, acela numit Kentenarion, dar trebuise să cedeze avântului acum plin de furie al supuşilor săi. Se spunea că şi-a smuls crucifixul de la gât, şi-a scos încălţările de purpură, şi-a pus pe cap o căciulă ţuguiată cum poartă barbarii şi s-a urcat, trecând prin labirinturile de la Bucoleone, pe corabia sa, luându-şi cu sine soţia şi pe prostituata Maraptica, de care era amorezat nebuneşte. Isaac intrase triumfal în palat, mulţimea dăduse buzna pe străzi, luase cu asalt monetăria sau, cum o mai numeau, Băile de Aur, intrase în arsenale, şi prinsese să jefuiască bisericile palatului, smulgând podoabele preasfintelor icoane.

Acum Zosima, la fiece zvon, tremura din ce în ce mai tare, deoarece se povestea că, de cum era recunoscut vreun complice de-al lui Andronic, era trecut prin tăişul armelor. Pe de altă parte, nici Baudolino şi ai săi nu credeau că-i cuminte să se aventureze tocmai acum pe coridoarele palatului Bucoleone. Aşa că, fără să facă altceva decât să mănânce şi să bea, prietenii noştri mai petrecuseră câteva zile la Katabates.

Asta până se ajunse să se afle că Isaac se mutase de la Bucoleone la palatul Blachernei, în marginea cea mai de la nord a oraşului. Asta lăsa poate palatul Bucoleone mai puţin apărat şi (fiindcă nu mai era nimic de jefuit în el) destul de pustiu. Chiar în aceeaşi zi, Andronic fusese capturat pe coasta Pontului Euxin şi dus în faţa lui Isaac. Curtenii îl luaseră la pălmuit şi-l loviseră cu picioarele, îi smulseseră barba, îi scoseseră dinţii, îl răseseră pe cap, apoi îi tăiaseră mâna dreaptă şi-l aruncaseră în temniţă.

Odată aflată ştirea că în oraş începuseră dansuri de bucurie şi serbări la orice colţ, Baudolino hotărî că în vălmăşagul acela se puteau aventura către Bucoleone. Zosima îi rugă să ia în seamă că l-ar putea recunoaşte cineva, iar prietenii noştri îi spuseră să n-aibă grijă. Folosindu-se de tot ce-aveau la îndemână, îi râseră tot capul şi barba pe când el plângea simţindu-se dezonorat să-şi piardă acele podoabe de monahicească venerabilitate. Într-adevăr, golaş ca un ou, Zosima apărea neavând deloc bărbie, cu buza de sus prea ieşită în afară şi cu urechi ascuţite ca ale unui câine şi, observa Baudolino, semăna mai mult cu Cichinisio, un zănatic care umbla pe străzile din Alexandria strigând lucruri de ruşine după fete, decât cu ascetul blestemat ce lăsase până acum să se creadă că era. Pentru a corecta efectul acela de plâns, îi dădură cu sulimanuri, iar la sfârşit părea un tânăr corupt, o paparudă, personaj după care în Lombardia copiii s-ar fi luat, maimuţărindu-l şi aruncând cu fructe stricate, dar la Constantinopole era o privelişte de toate zilele şi era, zicea Baudolino, ca şi cum te-ai plimba prin Alexandria îmbrăcat ca un vânzător de urdă sau de brânză.

Străbătuseră oraşul, şi-l văzuseră trecând, legat cu lanţuri şi cocoţat pe o cămilă râioasă, pe Andronic, mai jumulit decât animalul pe care îl călărea, aproape despuiat, cu o