De dimineaţă, toţi se aşezară în jurul unei mese, şi Zosima fu invitat să-şi facă datoria.

„Aşadar”, zise Zosima, „harta lui Cosmas se află la palatul Bucoleone, într-un loc pe care-l ştiu eu şi la care numai eu singur am intrare. O să mergem diseară târziu.”

„Zosima”, zisese Baudolino, „vinzi castraveţi la grădinar. Până una-alta, explică-mi bine ce anume spune harta asta.”

„Păi e simplu, nu?”, spusese Zosima luând un pergament şi un stil. „Eu ţi-am spus că fiecare creştin care urmează dreapta credinţă trebuie să fie de acord cu faptul că lumea asta mare e făcută ca tabernaculul de care vorbesc Scripturile, Acum urmăriţi ceea ce vă zic. În partea de jos a tabernaculului se afla o masă cu douăsprezece pâini şi douăsprezece fructe, fiecare pentru câte una din lunile anului, de jur-împrejurul mesei se afla o potcoavă care întruchipa Oceanul, iar în jurul potcoavei era o ramă lată de o palmă care reprezenta tărâmul de dincolo, în care la răsărit se află Raiul Pământesc. Cerul era reprezentat de bolta care se sprijinea în întregime pe marginile pământului, dar între boltă şi bază era întins vălul firmamentului, dincolo de care stă lumea cerească pe care noi doar într-o zi avem s-o vedem la faţă. Într-adevăr, aşa cum a spus Isaia, Dumnezeu e Cel care stă aşezat deasupra pământului, ai cărui locuitori sunt ca nişte lăcuste, cel care a-ntins cerul ca pe un văl subţire şi l-a desfăşurat ca pe un cort. Şi psalmistul îl laudă pe cel care-ntinde cerul ca pe un baldachin. Apoi Moise a pus sub văl, la sud, candelabrul care lumina toată întinderea pământului, şi sub el şapte lumânări, ca să însemne cele şapte zile ale săptămânii şi toate stelele din cer.”

„Dar tu-mi explici cum era făcut tabernaculul”, zise Baudolino, „nu cum e făcut universul.”

„Păi universul e făcut ca altarul, ca tabernaculul şi aşa că, dacă-ţi explic cum era altarul, îţi explic cum este universul. Cum de nu înţelegi un lucru atât de simplu? Iată...” Şi îi făcu un desen. Acesta arăta forma universului, exact ca pe un templu, cu bolta lui arcuită, a cărei parte superioară rămâne ascunsă ochilor noştri de către vălul firmamentului. Dedesubt se întinde ecumena, universul, altfel spus, tot pământul pe care-l locuim, care totuşi nu-i plat, ci se sprijină pe Ocean, care-l înconjoară, şi urcă pe o pantă abia simţită şi continuă către extremul septentrion şi către apus, unde se ridică un munte atât de înalt, încât statura lui scapă ochiului nostru, iar vârful lui se contopeşte cu norii. Soarele şi luna, mişcate de îngeri - cărora li se datorează şi ploile, cutremurele şi toate celelalte fenomene atmosferice - trec dimineaţa de la răsărit către miazăzi, prin faţa muntelui şi luminează lumea, iar seara se urcă din nou către apus şi dispar în spatele muntelui, dându-ne impresia că asfinţesc. Astfel, în timp ce la noi cade noaptea, de cealaltă parte a muntelui e ziua, dar această zi nimeni n-o vede, pentru că muntele de cealaltă parte este gol, nimeni nu a fost acolo.”

„Şi cu desenul ăsta va trebui să găsim noi ţara Preotului Ioan?” întrebă Baudolino. „Zosima, bagă de seamă că învoiala este viaţa ta pentru o hartă bună, dar dacă harta-i rea, învoiala se schimbă.”

„Aşteaptă. Aşteaptă. Deoarece, întruchipând tabernaculul aşa cum este, priceperea noastră nu-i în stare să dea ia vedere tot ce rămâne acoperit de pereţii lui şi de munte, Cosmas a mai desenat o hartă, care arată pământul ca şi cum l-am privi de sus, zburând pe firmament, sau poate aşa cum îl văd îngerii. Această hartă, care se păstrează la Bucoleone, arată poziţia pământurilor pe care le cunoaştem, cuprinse în chenarul Oceanului, iar dincolo de Ocean pământurile unde oamenii au locuit înainte de potop, dar, după Noe, nimeni nu s-a mai dus până acolo.”

„Încă o dată, Zosima”, zise Baudolino încruntându-se ca o fiară, „dacă tu crezi că vorbind despre lucruri pe care nu ni le arăţi...”

„Dar lucrurile astea eu le văd ca şi cum ar fi aici sub ochii mei, iar în curând le veţi vedea şi voi.”

Cu faţa aceea suptă, ajunsă şi mai suferindă din cauza vânătăilor şi a echimozelor care o făceau demnă de milă, cu ochiul luminat de lucrurile pe care le vedea sub el, Zosima părea convingător chiar şi celor care nu se-ncredeau în el. Asta era puterea lui, comenta Baudolino către Nicetas, şi în felul ăsta îl dusese de nas prima oară, îl ducea şi acum şi avea să-l ducă încă vreo câţiva ani. Era aşa de convingător, încât voia să clarifice cum anume se putea, cu tabernaculul lui Cosmas, să se explice şi eclipsele, dar pe Baudolino eclipsele nu-l interesau. Ceea ce-l convingea era şansa de a putea merge cu adevărat în căutarea Preotului cu harta reală. „Bine”, zise el, „să aşteptăm seara.”

Zosima îl puse pe unul dintre ai lui să servească verdeţuri şi fructe, iar Poetului, care întreba dacă nu mai era şi altceva, îi răspunse: „O merinde săracă, permanent rânduită, fără greutate îl va duce pe monah în portul nevătămării sale.” Poetul îi spuse să se ducă la dracu', apoi, văzând că Zosima înghiţea cu mare poftă, se duse şi se uită sub verdeţurile lui şi descoperi că ortacii săi îi ascunseseră, numai pentru el, nişte bucăţi frumoase de miel gras. Şi, fără să spună un cuvânt, schimbă blidele.

Se pregăteau să-şi treacă ziua în aşteptare, când unul dintre acoliţi intră cu totul zdruncinat şi le spuse ce se întâmplase. Noaptea, imediat după ritul acela, Stephanos Aghiochristoforitul, cu un steag de oşteni, se dusese la casa lui Isaac Anghelos, nu departe de mănăstirea Pribleptos, sau a Fecioarei Faimoase, şi-l chemase pe duşmanul său cu voce tare, impunându-i să iasă, ba, mai mult, striga către ai săi să deschidă uşa, să-l apuce pe Isaac de barbă