Abia terminase de vorbit, că prietenii noştri şi ieşiseră încet la lumină. Cui are de-a face cu magia i se-ntâmplă că în cele din urmă se convinge că, deşi el nu crede-n diavol, diavolul cu siguranţă crede în el. Văzând cum o cohortă de fantome se ridicau ca şi cum ar fi fost ziua judecăţii, oricât de ticăloşit ar fi fost, Zosima, în momentul acela, se purtă cu exemplară spontaneitate. Fără să-ncerce să-şi ascundă simţămintele, şi le pierdu, adică leşină.

Îşi reveni doar când Poetul îl stropi cu apă divinatorie. Deschise ochii şi văzu la o palmă de nasul său un Baudolino înspăimântător la vedere, mai ceva decât dacă ar fi fost o făptură venită de pe celălalt tărâm. În clipa aceea, Zosima înţelese că nu flăcările unui iad nesigur, ci răzbunarea din cale-afară de sigură a mai vechii lui victime îl aştepta fără greş.

„A fost ca să-l slujesc pe stăpânul meu”, se grăbi el să spună, „şi a fost ca să-ţi fac un serviciu şi ţie, am făcut scrisoarea ta să circule mai bine decât ai fi putut-o face tu...” Baudolino zise: „Zosima, nu din răutate, ci, dacă ar trebui s-ascult la cele ce Domnul mă-nvaţă, ar trebui să-ţi rup şalele. Dar cum asta ar fi o osteneală, după cum vezi, mă abţin.” Şi-i dădu una cu dosul palmei de-i făcu capul să se rotească de două ori.

„Sunt un om al basileului, dacă-mi atingeţi un singur fir de păr din barbă, vă jur că...” Poetul îl înşfăcă de păr, îi apropie faţa de flăcările care încă mai ardeau în jurul ligheanului, iar barba lui Zosima începu să fumege.

„Sunteţi nebuni”, zise Zosima încercând să se tragă din încleştarea lui Abdul şi a lui Kyot care între timp îl apucaseră sucindu-i braţele la spate. Iar Baudolino, cu o palmă dată după ceafă îl împinse să-şi stingă incendiul bărbii cu capul în lighean, împiedicându-l să se ridice la loc până ce mizerabilul, nemaiferindu-se acum de foc, începu să se teamă de apă şi, cu cât se ferea, cu atât înghiţea mai multă.

„După băşicile pe care le-ai făcut ieşind din apă”, zise senin Baudolino trăgându-l de plete, „trag profeţia că-n noaptea asta vei muri nu cu barba, ci cu picioarele fripte.”

„Baudolino”, sughiţa Zosima, vomând apă, „Baudolino, putem cădea totuşi la învoială... Lasă-mă să tuşesc, te rog, nu pot fugi, ce vreţi, atâţia contra unuia singur, nu vă e milă? Ascultă, Baudolino, ştiu că nu vrei să te răzbuni pentru momentul acela al meu de slăbiciune, tu vrei s-ajungi în ţara acestui Preot Ioan al tău, iar eu ţi-am spus că am harta trebuitoare ca să ajungi acolo. Dacă pui pământ pe focul din vatră, îl stingi.”

„Ce vrei să spui, tâlharule? Termină cu proverbele tale!”

„Înseamnă că, dacă mă omori, harta n-o s-o mai vezi. Adesea peştii jucându-se-n apă se saltă deasupra apei şi ies din hotarele locului lor natural. Eu te pot face să ajungi departe. Să facem o învoială de oameni cinstiţi. Tu mă laşi, iar eu te duc acolo unde-i harta lui Cosmas Indicopleustes. Viaţa mea pentru împărăţia Preotului Ioan. Nu ţi se pare un schimb bun?”

„Aş prefera să te omor”, zise Baudolino, „dar îmi trebuieşti viu, ca să am harta.”

„Şi după aceea?”

„După aceea te ţinem bine legat şi înfăşurat într-un covor până ce vom fi găsit o corabie sigură care să ne ducă departe de aici, şi numai atunci desfăşurăm covorul, pentru că, dacă te-am slăbi imediat, ne-ai trimite pe urme toţi ucigaşii din oraş.”

„Şi-l desfăşuraţi în apă...”

„Termină odată, că nu suntem asasini. Dacă aş vrea să te omor după aceea, nu te-aş lua la palme de acum. Dar iată, o fac tocmai ca să-mi dau o satisfacţie, fiindcă mai mult de-atât n-am de gând să fac.” Şi începu cu calm să-i dea mai întâi o palmă peste faţă, apoi alta, schimbând mâinile, cu o lovitură îi rotea capul la stânga, cu alta i-l rotea la dreapta, de două ori cu toată palma, de două ori cu degetele întinse, de două ori cu dosul mâinii, de două ori pe muchie, până ce Zosima se făcu vânăt, iar lui Baudolino i se deznodau încheieturile. Atunci zise: „Acum mă doare pe mine şi mă opresc. Haide să vedem harta.”

Kyot şi Abdul îl târâră pe Zosima de subţiori, căci acum nu se mai putea ţine pe picioare şi putea doar să arate drumul cu un deget tremurător, în timp ce şoptea: „Monahul care-i dispreţuit şi suferă asta e ca o plantă stropită în fiecare zi.”

Baudolino îi spunea Poetului „Mă învăţase odată Zosima că mânia mai mult decât orice patimă răscoleşte şi tulbură sufletul, dar uneori ajută. Când într-adevăr o folosim cu calm împotriva nelegiuiţilor şi a păcătoşilor ca să-i mântuim sau ca să-i descumpănim, procurăm sufletului plăcere, pentru că mergem drept la ţinta dreptăţii.” Comenta Rabbi Solomon: „Cum spune Talmudul, există pedepse care spală toate josniciile unui om.”

21

Baudolino şi plăcerile Bizanţului

Mănăstirea din Katabates era în ruină şi toţi o considerau acum un aşezământ nelocuit, dar la suprafaţa pământului mai existau câteva chilii şi vechea bibliotecă, deşi lipsită de cărţi, devenise un fel de refectoriu. Zosima locuia aici împreună cu doi-trei paracliseri, şi Dumnezeu ştie care or fi fost slujbele lor bisericeşti. Când Baudolino şi ai săi ieşiră din nou la suprafaţă cu prizonierul lor, acoliţii dormeau, dar, după cum se lămuri în dimineaţa următoare, erau destul de îndobitociţi de desfrânarea mâncării, încât nu constituiau o primejdie. Hotărâră că era mai bine să doarmă în bibliotecă. Zosima avu un somn agitat în timp ce zăcea pe jos între Kyot