unei adunări închipuite ca pe un chivot al agneţului, întorcându-l spre toate părţile grotei aceleia. Era capul unui tânăr mort, cu trăsăturile încă intacte, de parcă ar fi fost abia desprins de trunchi, cu ochii închişi, cu nările dilatate la un nas mic şi subţire, cu două buze mici abia răsfrânte puţin, care descopereau un şir de dinţi fără cusur. Nemişcarea şi expresia pierdută de viaţă de pe chipul acela erau făcute să pară şi mai hieratice din cauză că părea de o culoare uniformă, aurită şi aproape scânteia la lumina flăcăruilor de care îl apropia acum Zosima.

„Trebuia să folosesc capul nepotului tău Alexie”, îi spunea acum Zosima basileului, „pentru ca ritul să se poartă săvârşi. Alexie era legat de tine prin legături de sânge, şi numai prin mijlocirea lui vei putea să te întâlneşti cu împărăţia celor care nu mai sunt.” Apoi cufundă încet în lichid obiectul acela înspăimântător, lăsându-l să coboare la fundul ligheanului, peste care Andronic se aplecă, atâta cât îi îngăduia cununa aceea de flăcări să se apropie. „Apa se face acum tulbure”, zise el dintr-o suflare. „Ea a găsit în Alexie elementul pământesc pe care-l aştepta şi îl întreabă”, murmură Zosima. „Să aşteptăm ca noruleţul acela să se destrame.”

Prietenii noştri nu puteau vedea ce se petrece în apă, dar înţeleseră că la un moment dat aceasta se făcuse iar limpede şi arăta pe fund chipul micului basileu. „Pe Infern, iată că-şi recapătă culorile de altădată”, bolborosea Andronic, „şi citesc nişte semne care i-au apărut pe frunte. „Oh, minune... Iota, Sigma...”

Nu era nevoie să fii hidromant ca să înţelegi ce anume se întâmplase. Zosima luase capul împăratului copil, îi crestase două litere pe frunte, apoi îl acoperise cu o substanţă aurie, solubilă în apă. Acum, după ce se topise patina aceea artificială, nenorocita victimă îi trimitea celui care-l trimisese la moarte mesajul pe care, evident, Zosima sau cineva care-l inspirase voia să ajungă la el.

Andronic într-adevăr continua să silabisească: „Iota, Sigma, IS... IS...” Se ridicase, îşi învârtise de mai multe ori pe degete perii din barbă, părea că scoate foc pe nări, îşi plecase capul ca pentru a reflecta, apoi şi-l ridicase ca un cal nărăvaş care se reţine cu greu: „Isaac!” urlase. „Duşmanul e Isaac Comnenul! Ce urzeşte el oare acolo, în Cipru? O să-i trimit o flotă şi-l voi nimici înainte să se poată mişca, nenorocitul!”

Unul dintre cei doi însoţitori ieşi din umbră, iar Baudolino băgă de seamă că avea chipul cuiva care era gata să-şi pună-n frigare propria-i mamă dacă i-ar fi lipsit carnea de pe masă. „Stăpâne”, zise acela, „Ciprul e prea departe, iar flota ta ar trebui să iasă din Propontida, trecând pe acolo pe unde acum bântuie armata regelui din Sicilia. Dar, aşa cum tu nu poţi să te duci la Isaac, tot aşa nu poate veni nici el la tine. Nu la Comnen m-aş gândi eu, ci la Isaac Anghelos, care-i aici în oraş, şi tu ştii că nu te iubeşte deloc.”

„Stephanos”, râse cu dispreţ Andronic, „şi tu ai vrea să-mi fac griji pentru Isaac Anghelos? Cum poţi să crezi că molâul acela, neputinciosul acela, nevolnicul acela bun de nimic se poate gândi să mă ameninţe? Zosima, Zosima”, zise el furios către necromant, „apa şi capul ăsta îmi vorbesc ori de unul care-i prea departe, ori de altul care-i prea nătâng?” Zosima înţelegea că-i pe cale să-şi piardă ochii, dar, spre norocul lui, interveni acel Stephanos care vorbise mai înainte. Din plăcerea cu care promitea noi nelegiuiri, Baudolino pricepu că era acel Stephanos Aghiochristoforites, duhul rău al lui Andronic, cel care-l strangulase şi-l decapitase pe coconul Alexie.

„Stăpâne, nu dispreţui minunile. Ai văzut că au apărut pe chipul băiatului semne care, pe când era viu, cu siguranţă că nu se aflau. Isaac Anghelos o fi fiind el un prizărit, dar te urăşte. Alţii mai mici şi mai prizăriţi decât el au atentat la viaţa unor oameni mari şi curajoşi ca tine, dacă totuşi au fost... Dă-mi învoirea ta şi chiar în noaptea asta mă duc să-l capturez pe Anghelos şi-i scot ochii cu mâinile mele, apoi îl spânzur de un stâlp al palatului tău. Poporului i se va spune că ai primit mesajul din cer. Mai bine să înlături deîndată pe cineva care încă nu te ameninţă decât să-l laşi în viaţă aşa ca într-o zi să te poată ameninţa. Să lovim noi întâi.”

„Tu încerci să mă foloseşti ca să-ţi satisfaci vreo ranchiună de-a ta”, zise basileul, „dar poate că, făcând răul, tu faci şi ceva bun. Ia-mi-l din cale pe Isaac. Îmi pare rău numai...” şi-l privi pe Zosima în aşa fel încât să-l facă să tremure ca varga, „că, Isaac fiind mort, n-o să ştim niciodată dacă voia cu adevărat să-mi facă rău, şi deci dacă monahul ăsta mi-a spus adevărul. Dar până la urma urmelor, mi-a dat semn despre un bănuit drept şi, chiar când nu gândeşti cum trebuie, ai aproape totdeauna dreptate. Stephanos, suntem obligaţi să-i arătăm recunoştinţa noastră. Ai tu grijă să-i dai ceea ce va cere.” Făcu un gest către cei doi însoţitori şi ieşi, lăsându-l pe Zosima să-şi vină treptat în fire din spaima care-l împietrise lângă ligheanul său.

„Aghiochristoforitul îl ura cu adevărat pe Isaac Anghelos, şi de bună seamă că se înţelesese cu Zosima ca să-l facă să cadă în dizgraţie”, zise Nicetas. „Dar, slujind duşmăniei lui, n-a făcut binele stăpânului său, pentru că acum pesemne că vei fi ştiind că i-a grăbit ruina.”

„Ştiu”, zise Baudolino, „dar de fapt în seara aceea nu-mi păsa prea mult să-nţeleg ce s-a întâmplat. Mi-ajungea să ştiu că acum îl aveam pe Zosima în mâinile mele.”

 

Abia se stinseseră paşii regalilor vizitatori, şi Zosima scosese un suspin lung de uşurare. În fond, experimentul ajunsese la bun sfârşit. Îşi frecase mâinile, schiţând un surâs de satisfacţie, scosese capul băiatului din apă şi-l depusese acolo unde fusese mai înainte. Apoi se întorsese să privească din