păstreze puterea, trebuie să facă rău. Şi tu însuţi ai trăit alături de un om cu putere, şi tu ai admis că putea fi nobil şi plin de mânie, crud şi doritor al binelui comun. Unicul chip ca să nu păcătuieşti e să te izolezi pe vârful unui stâlp aşa cum făceau sfinţii părinţi de altădată, dar acum până şi aceşti stâlpi au căzut în ruină.”

„Nu vreau să discut cu tine despre felul cum trebuia guvernat acest imperiu. E al vostru sau cel puţin era. Îmi reiau povestirea. Veniserăm să locuim aici, la genovezii aceştia, pentru că vei fi înţeles acum că iscoadele mele erau de mare credinţă. Şi chiar Boiamondo descoperise într-o zi că, în seara aceea, basileul avea să se ducă în cripta străveche de la Katabates ca să se ocupe de practici de divinaţie şi magie, dacă voiam să dăm de urma lui Zosima, aceea era o ocazie bună.”

 

După lăsarea serii, se duseseră către zidurile lui Constantin, unde exista un soi de pavilion mic, nu departe de Biserica Sfinţilor Apostoli. Boiamondo spuse că de-acolo se ajungea direct la criptă, fără să treci prin biserica mănăstirii. Deschisese o uşă, îi făcuse să coboare câteva trepte lunecoase şi se pomeniseră într-un coridor îmbibat cu un damf de umezeală.

„Iată”, zisese Boiamondo, „mergeţi înainte încă puţin, şi ajungeţi în criptă.”

„Tu nu vii?”

„Eu nu vin acolo unde se face ceva cu morţii. Ca să fac lucruri de-astea, prefer să fie vii, şi să fie femei.”

Înaintară singuri şi trecură printr-o sală cu bolţile joase în care se vedeau nişte triclinii, nişte paturi desfăcute, câteva calicii răsturnate pe jos, vase nespălate cu câte un rest de la petrecere. Evident că mâncăul acela de Zosima îşi consuma acolo nu numai ritualurile sale cu răposaţii, dar şi altceva care nu i-ar fi displăcut lui Boiamondo. Însă tot arsenalul acela orgiastic fusese grămădit degrabă în ungherele mai întunecoase, pentru că în seara aceea Zosima îi dăduse întâlnire basileului ca să-l facă să vorbească cu morţii, şi nu cu matracucele, pentru că, se ştie, zicea Baudolino, lumea crede orice, cu condiţia să i se vorbească despre morţi.

Dincolo de încăpere, se vedeau deja nişte lumini, şi-ntr-adevăr intrară într-o criptă circulară, luminată de două tripoduri aprinse încă de pe acum. Cripta era înconjurată de un şir de coloane, iar în spatele coloanelor se întrezărea, deschizându-se nişte coridoare, o galerie, care ducea cine ştie unde.

În mijlocul criptei era un soi de lighean plin cu apă, cu marginea formând un fel de canal, care mergea circular în jurul suprafeţei lichidului, plin cu o substanţă uleioasă. Alături de lighean, pe o coloană mică, stătea ceva neclar acoperit cu o cârpă roşie. Din diferitele şoapte pe care le auzise, Baudolino înţelesese că Andronic, după ce se încredinţase unor ventriloci şi astrologi şi încercase zadarnic să mai găsească la Bizanţ pe cineva care, la fel ca la grecii antici, să ştie să prezică viitorul cu ajutorul zborului păsărilor, şi fără a se încrede în unii nenorociţi care se împăunau că ştiu să interpreteze visele, se încrezuse acum în hidromanţi, adică în cei care, ca şi Zosima, ştiau să scoată preziceri scufundând în apă ceva ce aparţinuse unui răposat.

Sosiseră trecând prin spatele altarului şi, întorcându-se, văzuseră un iconostas, dominat de un Crist Pantocrator care-i aţintea cu ochi severi şi larg deschişi.

Baudolino băgă de seamă că, dacă ştirile lui Boiamondo erau bune, peste puţin timp cu siguranţă avea să sosească cineva, şi ei trebuiau să se ascundă. Aleseră o parte a şirului de coloane unde tripodurile nu răsfrângeau nici o lumină, şi acolo se aşezară, chiar la timp, pentru că deja se auzeau paşii cuiva care sosea.

Din latura dreaptă a iconostasului îl văzură intrând pe Zosima, înfăşurat într-un anteriu care părea cel al lui Rabbi Solomon. Baudolino avusese o mişcare instinctivă de mânie şi părea că voia să iasă la lumină ca să pună mâna pe trădătorul acela. Călugărul preceda cu respect un bărbat cu veşminte somptuoase, urmat de alte două personaje, iar din atitudinea respectuoasă a celor doi, se înţelegea că primul era basileul Andronic.

Monarhul se opri deodată, impresionat de decor. Îşi făcu cruce dinaintea iconostasului, apoi îl întrebă pe Zosima: „De ce m-ai adus aici?”

„Stăpâne”, zise Zosima, „te-am adus aici pentru că numai în locuri sfinţite se poate practica hidromanţia adevărată, stabilind legătura care trebuie cu lumea răposaţilor.”

„Nu sunt un pidosnic”, zise basileul, făcându-şi încă o dată cruce, „dar ţie nu ţi-e teamă să evoci răposaţii?”

Zosima râse cu îndrăzneală: „Stăpâne, aş putea ridica mâinile astea ale mele, şi cei care dorm în zece mii de lăcaşuri ale Constantinopolelui ar alerga ascultători la picioarele mele. Dar nu am nevoie să chem în viaţă acele trupuri. Am la îndemâna mea un obiect de mare preţ, pe care-l voi folosi ca să stabilesc o legătură mai grabnică cu lumea beznelor.” Aprinse un tăciune de la unul din tripoduri şi-l apropie de şănţuleţul de pe marginea ligheanului. Uleiul începu să ardă şi o cunună de flăcărui, alergând de jur-împrejurul suprafeţei apei, o iluminau cu reflexe schimbătoare.

„Încă nu văd nimic”, zise basileul aplecându-se peste lighean. „Întreabă-ţi apa asta a ta cine-i cel care se pregăteşte să-mi ia locul. Simt frământări în oraş şi vreau să ştiu pe cine trebuie să distrug ca să nu mai trebuiască să mă tem.”

Zosima se apropie de obiectul acoperit cu o pânză roşie ce se afla pe coloana aceea scundă, luă cu un gest teatral vălul şi-i întinse basileului un lucru aproape rotund pe care-l ţinea în palme. Prietenii noştri nu puteau vedea despre ce era vorba, dar îl vedeau pe basileu cum se trăgea înapoi tremurând, căutând parcă să depărteze de la sine o vedenie insuportabilă. „Nu, nu”, spuse el, „asta nu! Mi-l ceruseşi pentru riturile tale, dar nu ştiam că aveai să-l faci să-mi apară în faţa ochilor!”

Zosima înălţase trofeul acela şi acum îl arăta