pe jos. Şi-mi reproşau, de fiecare dată când mă duceam să-i văd, că de ce nu mă duc. Am hotărât atunci să-mi dau ieftin viaţa. Şi să mă duc la Bizanţ să-l caut pe Zosima, chiar dacă-mi era dat după aceea să-mi sfârşesc, orbit într-o celulă secretă, anii care-mi mai rămâneau de trăit.”

 

Să se ducă la Constantinopole putea fi primejdios pentru că, înainte cu câţiva ani, şi îndemnaţi chiar de Andronic, înainte ca el să ia puterea, locuitorii oraşului se ridicaseră împotriva latinilor care mai locuiau acolo, ucigând din ei nu puţini, scotocindu-le toate casele şi obligându-i pe foarte mulţi să se adăpostească în insulele Principilor. Acum se părea că veneţieni, genovezi sau pisani puteau să circule din nou prin oraş, pentru că aceia erau oameni indispensabili pentru bunăstarea imperiului, dar Guglielmo al Il-lea, regele Siciliei, se mişca acum împotriva Bizanţului, iar pentru grecotei, un latin era şi un provensal, un aleman, un sicilian sau un roman, şi exista prea puţină deosebire între ei. Aşa că hotărâseră să ridice ancora de la Veneţia şi să ajungă pe mare ca o caravană de neguţători care venea (după cum a fost ideea lui Abdul) de la Taprobane.

Unde se afla Taprobane o ştiau puţini, şi poate nici unul, şi nici la Bizanţ nu se putea şti ce limbă vorbea lumea pe acolo.

Aşa că Baudolino era îmbrăcat ca un demnitar persian, Rabbi Solomon, fiindcă tot l-ar fi identificat ca iudeu chiar şi la Ierusalim, o făcea pe medicul tovărăşiei lor, cu un anteriu frumos presărat tot cu semne zodiacale. Poetul avea aerul unui neguţător turc cu caftan albastru cum e cerul, Kyot ar fi putut fi un libanez dintre cei care se îmbracă sărăcăcios, dar au monede de aur în traistă; Abdul, care se răsese în cap ca să nu-şi arate părul roşu, sfârşise prin a semăna cu un eunuc de rang înalt, iar Boron trecea drept servitorul său.

Cât despre limbă, hotărâseră să vorbească între ei graiul hoţilor pe care-l deprinseseră la Paris şi pe care toţi îl vorbeau la perfecţie - ceea ce mult ne spune despre strădania pe care o depuseseră la învăţătură în zilele acelea fericite. De neînţeles chiar şi pentru parizienii înşişi, pentru bizantini putea fi foarte bine limba care se vorbea la Taprobane.

Porniţi la Veneţia la începutul verii, pe timpul unei escale în august aflaseră că sicilienii cuceriseră Salonicul, şi probabil roiau acum de-a lungul coastei septentrionale a Propontidei; de aceea, intraţi în braţul acela de mare în plină noapte, căpitanul preferase să facă un ocol lung către coasta opusă, pentru ca apoi să se-ndrepte spre Constantinopole ca şi cum ar fi venit dinspre Calchedonia. Ca să-i mângâie, promisese pentru devierea aceea o debarcare ca de basilei, pentru că - zicea el - Constantinopole aşa trebuia descoperit, ajungând în dreptul lui la primele raze de soare.

Când Baudolino şi ai săi urcaseră pe punte, către zori, încercaseră o tresărire dezamăgită, deoarece coasta apărea învăluită într-o ceaţă deasă, însă căpitanul îi asigurase iarăşi: aşa trebuiau să se apropie de cetate, lin, iar întunecarea aceea, care de altfel se lăsa străpunsă de primele raze ale aurorei, avea să se destrame puţin câte puţin.

După o altă oră de navigare, căpitanul indicase un punct alb, şi era vârful unei cupole, ce părea să străpungă ceaţa aceea... În scurt timp, sub albul acela se desenau de-a lungul coastei coloanele unor palate, apoi profilurile şi culorile unor case, şi apoi ceva mai jos zidurile cu turnurile lor. Apoi deodată, iată o umbră mare, acoperită încă de un şir de aburi ce se înălţau de pe vârful unei ridicături şi pluteau prin aer, până ce se vedea tronând, foarte armonioasă şi strălucitoare sub primele raze de soare, cupola Sfintei Sofii, ca şi cum ar fi ieşit ca prin minune din nimic.

De la clipa aceea înainte fusese o revelaţie continuă, cu alte turnuri şi alte cupole care se iveau într-un cer ce se lumina încetul cu încetul, într-un triumf de verdeaţă, de coloane aurite, peristiluri albe, marmure trandafirii, şi toată slava palatului imperial de la Bucoleone, cu chiparoşii săi într-un labirint multicolor de grădini suspendate. Şi apoi intrarea pe la Cornul de Aur, cu marele-i lanţ care închidea trecerea, şi cu turnul alb al Galatei la dreapta.

Baudolino povestea mişcat, iar Nicetas repeta cu întristare, cât de frumos e Constantinopole, cât de frumos era.

„Ah, era o cetate plină de emoţii”, zise Baudolino. „Abia sosiţi, am avut de îndată o idee despre cele ce se petreceau aici. Am nimerit la Hipodrom pe când se punea la cale supliciul pentru un duşman al basileului...”

„Andronic parcă înnebunise. Latinii voştri din Sicilia trecuseră Salonicul prin foc şi sabie, Andronic pusese să se facă unele lucrări de fortificaţii, apoi parcă se dezinteresase de primejdie. Ducea o viaţă de risipă, spunând că nu trebuie să se teamă de duşmani, îi trimitea la supliciu pe cei care ar fi putut să-l ajute, se depărta de oraş în tovărăşia unor curtezane şi concubine, se alungau printre văi şi prin păduri cum fac fiarele, urmat de amorezele sale ca un cocoş de găini sau ca Dionysos de bacante, îi mai lipsea doar să se-mbrace într-o piele de cerb şi o haină de culoarea şofranului. Frecventa numai flautiste şi hetaire, desfrânat ca Sardanapal, lasciv ca polipul, nu mai putea suporta greutatea desfrânărilor lui şi mânca şi un animal necurat de Nil, asemănător crocodilului, care se spune că uşurează ejacularea... N-aş vrea însă ca tu să-l consideri un stăpân rău. A făcut şi multe lucruri bune: a limitat birurile, a proclamat edicte ca să împiedice ca în porturi să se grăbească naufragiul corăbiilor aflate în dificultate ca să fie prădate, a restaurat vechiul apeduct subteran, a pus să fie reparată biserica celor Patruzeci de Sfinţi Mucenici...”

„În sfârşit, era un om bun...”

„Nu mă pune să zic ce n-am zis. Înseamnă că un basileu poate folosi puterea pentru a face binele, dar, ca să-şi