„Copii”, striga Baudolino, „mulţumiţi-vă că aţi scăpat ieftin, fără să plătiţi darea pe vite!”

„Ia nu-ţi mai da şi tu atâtea aere, că pe urmă ajungi să te şi crezi!”

Fusese o zi frumoasă. Baudolino îşi depusese toate semnele puterii lui şi se dusese şi el să petreacă. În piaţa catedralei fetele dansau hora, Boidi îl dusese pe Baudolino la birt, şi-n grota aceea cu arome de usturoi se duceau toţi acum să scurgă vinul direct din butoaie, pentru că-n ziua aceea nu trebuiau să mai fie nici stăpâni şi nici slugi, mai ales femeile care serveau în tavernă, pe care câţiva şi le luaseră cu ei deasupra, doar se ştie, bărbatu-i vânător.

„Pe sângele lui Isus Hristos”, zicea Gagliaudo, turnându-şi un strop de vin pe mânecă, ca să arate că haina nu-i absorbea vinul şi rămânea o picătură întreagă, cu luciri de rubin, semn că era dintr-ăla bunul. „Acum îi dăm înainte pe câţiva ani şi-l numim Cesarea, măcar în pergamentele alea cu sigiliu”, îi şopti Boidi lui Baudolino, „dar pe urmă începem şi-l numim din nou ca înainte, şi vreau să văd cine o să aibă ceva de zis.”

„Da”, zisese Baudolino, „pe urmă îl numiţi din nou ca înainte, pentru că aşa-l numea îngeraşul acela de Colandrina, şi acum, că-i în Paradis, este un rizic să nu ştie unde să ne trimită binecuvântările ei.”

„Domnule Nicetas, mă simţeam aproape împăcat cu nenorocirile mele, pentru că fiului pe care nu-l avusesem niciodată şi soţiei pe care o avusesem pentru prea puţină vreme le dădusem cel puţin un oraş pe care nimeni n-avea să-l mai umilească. Poate”, adăugă Baudolino, inspirat de vinul de anason, „într-o zi, Alexandria va deveni noua Constantinopole, cea de-a treia Romă, plină de turnuri şi de bazilici, minunea lumii.”

„Aşa să dea Dumnezeu!”, ură Nicetas, înălţând cupa.

20

Baudolino îl regăseşte pe Zosima

În aprilie, la Konstanz, împăratul şi liga comunelor lombarde iscăleau un acord definitiv. În iunie sosiseră veşti tulburi de la Bizanţ.

De trei ani murise Manuel, şi-i urmase fiul său Alexie, care era aproape un copil. Un copil rău crescut, comenta Nicetas, care-şi trecea zilele hrănindu-se cu lucruri uşoare, fără să aibă încă vreo cunoştinţă de bucurii sau de dureri, dedicându-se vânătorii şi cavalcadelor, jucându-se în tovărăşia unor ţânci, în timp ce la Curte diferiţi pretendenţi se gândeau s-o cucerească pe Vasilisa, mama lui, parfumându-se ca nişte nerozi şi încingându-se cu colane cum fac femeile, alţii dedându-se delapidării banului public, fiecare făcându-şi poftele şi luptând unii împotriva altora - ca şi cum ar fi fost tăiată o coloană dreaptă de sprijin şi acum totul atârna pe partea dimpotrivă.

„Tocmai se desăvârşea minunea apărută la moartea lui Manuel”, zise Nicetas. „O femeie născuse un copil de sex bărbătesc cu membrele rău încheiate şi scurte, şi cu capul prea mare, iar asta era prevestire de poliarchie, care-i mama anarhiei.”

„Ceea ce am înţeles noi imediat de la iscoadele noastre este că urzea din umbră un văr, Andronic”, zise Baudolino.

„Era fiul unui frate al tatălui lui Manuel şi deci era ca şi cum i-ar fi fost unchi micului Alexie. Până atunci fusese în surghiun, pentru că Manuel îl considera un trădător şi un necredincios. Acum se apropiase prin prefăcătorie de tânărul Alexie, ca şi cum s-ar fi căit de faptele sale de mai înainte şi voia să-i ofere protecţie, iar treptat câştigase tot mai multă putere. Între un complot şi o otrăvire, îşi continuase urcuşul său până la pragul împărăţiei şi până când, acum când era deja bătrân şi ros de invidie şi de ură, îi instigase la răzmeriţă pe cetăţenii din Constantinopole, făcându-se proclamat basileu. Pe când primea binecuvântata împărtăşanie, jurase că lua puterea ca să-l ocrotească pe nepotu-i încă tânăr; dar, îndată după aceea, duhul lui pereche şi osândit, Stephanos Aghiochristoforitul, îl sugrumase pe coconul Alexie cu coarda unui arc. Aducându-i cadavrul nefericitului, Andronic poruncise să fie aruncat în fundul mării, tăindu-i mai întâi capul, care a fost ascuns pe urmă într-un loc numit Katabates. N-am înţeles pentru ce, mai ales că-i vorba de o veche mănăstire aflată în ruină de multă vreme, chiar de dincolo de zidurile iui Constantin.”

„Ştiu eu pentru ce. Iscoadele mele îmi raportaseră că împreună cu Aghiochristoforitul se afla un monah foarte apucat de diavol pe care Andronic îl voise cu sine, avea faimă că ştia să evoce morţii printre ruinele mănăstirii aceleia, unde-şi alcătuise un palat al lui, sub pământ... Aşa că eu îl găsisem pe Zosima sau cel puţin ştiam de unde să-l pescuiesc. Asta s-a întâmplat în noiembrie 1184, când a murit pe neaşteptate Beatrice de Burgundia.”

Altă tăcere. Baudolino băuse îndelung.

„Am înţeles moartea aceea ca pe o pedeapsă. Era drept ca, după cea de-a doua, să dispară şi prima femeie din viaţa mea. Aveam peste patruzeci de ani. Trecusem de marginea îngăduită celor salvaţi printr-o minune. Auzisem că la Terdona existase o biserică în care cine era botezat acolo, hălăduia până la patruzeci de ani. Puteam să mor liniştit. Nu puteam suferi să-l văd pe Frederic: moartea Beatricei îl doborâse, voia să se ocupe de primul său fiu, care acum avea douăzeci de ani, dar era tot mai firav, şi pregătea încet succesiunea în favoarea celui de-al doilea fiu, Henric, făcându-l rege al Italiei. Îmbătrânea şi el, bietul meu tată, acum era Barbă-albă... Mă întorsesem de câteva ori la Alexandria şi descoperisem că erau şi mai bătrâni părinţii mei trupeşti. Albi, zbârciţi şi slabi ca rotocoalele acelea albe pe care le vezi cum se dau de-a rostogolul pe câmpuri primăvara, aduşi de spate ca arbuştii într-o zi cu vânt, îşi petreceau zilele pe lângă foc, certându-se pentru o tigaie nepusă bine sau pentru vreun ou pe care unul dintre cei doi l-ar fi scăpat