Aşa că plecaseră cu Baudolino doi trimişi ai oraşului, Anselmo Conzani şi Teobaldo, unul din familia Guasco. Îl întâlniseră pe împărat la Nuremberg, şi acordul fusese încheiat. Chiar şi problema consulilor fusese rezolvată imediat, era vorba numai să salveze forma, puteau să-i aleagă chiar alexandrinii, ajungea doar ca de numit să-i numească apoi împăratul. Cât despre omagiu, Baudolino îl luase Frederic de o parte şi-i spusese: „Tată, tu nu poţi să vii, şi va trebui să-ţi trimiţi un reprezentant. Iar tu mă trimiţi pe mine. La urma urmei, sunt ministerial, şi ca atare în imensa ta bunătate m-ai cinstit cu centura de cavaler, şi sunt un Ritter, cum se zice pe-aici.”

„Da, însă aparţii totuşi nobilimii de serviciu, poţi avea feude, dar nu poţi să conferi, şi nu eşti în situaţia de a avea vasali, şi...”

„Şi ce crezi că le pasă de asta celor din ţinutul meu, pentru care-i de ajuns să fie unul călare, că ei cred că-i cineva care comandă? Ei aduc omagiul unui reprezentant al tău şi deci ţie, dar reprezentantul tău sunt eu, care sunt unul de-ai lor, şi deci ei n-au impresia că-ţi aduc ţie omagiu. Apoi, dacă vrei, jurămintele şi toate lucrurile de soiul ăsta pui să-i fie făcute unui ofiţer de-al tău, comandant imperial, care stă alături de mine, iar aceia nici măcar nu-şi dau seama care din doi e cel mai important. Trebuie să înţelegi şi tu cum e făcută lumea. Dacă astfel punem la punct pentru totdeauna treaba asta, n-o să fie bine pentru toţi?”

Şi iată că la jumătatea lui martie al anului 1183 se săvârşise ceremonia. Baudolino se îmbrăcase în mare ţinută, aşa încât părea că-i mai important decât marchizul de Monferrato, iar părinţii lui îl mâncau din ochi, cu mâna pe mânerul săbiei şi cu un cal alb care nu stătea locului nici o clipă. „E-mpopoţonat precum câinele unui senior”, zicea maică-sa, orbită. Faptul că avea în laturi doi stegari cu însemnele imperiale, pe aghiotantul imperial Rudolf, şi pe atâţia alţi nobili ai imperiului, şi episcopi, care nici măcar nu se puteau număra, în clipa aceea nimeni nu-l mai lua în seamă. Dar mai erau şi reprezentanţii altor oraşe lombarde, cum ar fi Lanfranco din Como, Siro Salimbene din Pavia, Filippo din Casale, Gerardo din Novara, Pattinerio din Ossona şi Malavisca din Brescia.

Aşezându-se Baudolino chiar în faţa porţii oraşului, iată că toţi alexandrinii ieşeau din el în şiruri, cu copii mici pe după gât şi cu bătrânii ţinuţi la braţ, şi chiar şi bolnavii purtaţi pe un car, şi până şi proştii şi schilozii, şi eroii de la asediu rămaşi fără un picior, fără un braţ, sau de-a dreptul cu şezutul gol pe o scândurică pe rotiţe, pe care şi-o împingeau cu mâinile. Pentru că nu ştiau cât timp vor rămâne afară, mulţi îşi aduseseră cu ei şi câte ceva să se-nzdrăvenească, unii pâine cu salam, alţii pui fripţi, iar alţii coşuri cu fructe, iar până la urmă totul părea o ieşire la iarbă verde.

În realitate, era încă frig, iar câmpurile erau acoperite cu brumă, aşa încât să te-aşezi era un chin. Orăşenii aceia abia deposedaţi de putere stăteau drepţi, băteau din picioare, suflau în palme, şi câte unul zicea: „Nu mai terminăm odată cu târgul ăsta, că ne-am lăsat oalele pe foc!”

Oamenii împăratului intraseră în oraş şi nimeni nu văzuse ce anume făcuseră acolo, nici măcar Baudolino, care aştepta afară, ca să vadă înşiruirea de întoarcere. La un moment dat, un episcop ieşise şi anunţase că acela era oraşul Cesarea, din mila sacrului şi romanului împărat. Imperialii care stăteau în spatele lui Baudolino înălţaseră armele şi însemnele cântând în cinstea lui Frederic. Baudolino îşi pusese calul în trap, se apropiase de primele şiruri ale celor ieşiţi din oraş şi anunţase, în calitate de nunţiu împărătesc, că Frederic întemeiase chiar atunci acel oraş nobil compus din şapte locuri, Gamondio, Marengo, Bergoglio, Roboreto, Solero, Foro şi Oviglio, că-i pusese numele de Cesarea şi că îl ceda locuitorilor din mahalalele respective, adunaţi acolo, invitându-i să ia în stăpânire acel dar înconjurat cu turnuri.

Aghiotantul regal înşirase unele articole ale acordului, dar tuturora le era frig: şi lăsaseră să se treacă în grabă peste amănuntele privind regalia, curadia, taxa drumurilor şi toate acele lucruri care făceau să fie valabil un tratat. „Haidem, Rudolf”, îi spusese Baudolino aghiotantului imperial, „căci toate astea-s o farsă şi, cu cât terminăm mai repede, cu atât mai bine.”

Exilaţii luaseră calea de-ntoarcere şi erau cu toţii, mai puţin Oberto del Foro, care nu acceptase ruşinea acelui omagiu, el care-l învinsese pe Frederic şi care-i delegase în locul său ca nuncii civitatis pe Anselmo Conzani şi pe Teobaldo Guasco.

Trecând pe dinaintea lui Baudolino, nuncii noii Cesaree prestaseră formal jurământ, chiar dacă vorbeau într-o latină aşa de îngrozitoare, încât, dacă după aceea ar fi zis că au jurat contrariul, nu era chip să-i contrazici. Cât despre ceilalţi, veneau pe urmă făcând leneş semne de salut, iar unii zicând: „Salve, Baudolino, ce mai faci, Baudolino, ura, Baudolino, ce bine că n-am murit şi ne-am revăzut, suntem aici, nu-i aşa?” Gagliaudo trecând mormăi că nu era un lucru serios, dar avu delicateţea să-şi scoată pălăria, iar, dat fiind că şi-o scotea dinaintea derbedeului de fiu-său, ca omagiu făcea mai mult decât dacă i-ar fi lins tălpile lui Frederic.

După ce se termină ceremonia, atât lombarzii, cât şi teutonii se depărtaseră cât putuseră de repede, de parcă se ruşinau. Baudolino, însă, îi urmase pe concetăţenii săi dincolo de ziduri, şi auzi cum unii ziceau:

„Ia te uită ce oraş frumos!”

„Dar ştii că seamănă cu ăla, cum se numea, care era mai-nainte?”

„Dar uită-te ce mai meşteşug au nemţii ăştia, cât te-ai şterge la ochi îţi trântesc un oraş, o frumuseţe!”

„Uită-te, colo-n capăt, aia pare