„Taci, domnule Nicetas”, îi zicea Baudolino, „şi nu uita că-i poate ultima oară când vei putea gusta din aceste delicateţuri, demne de un Apicius. Ce sunt aceste cocoloaşe de carne care au aroma pieţelor voastre de mirodenii?”

„Keftele, iar aroma-i dată de scorţişoară şi de puţină mentă”, răspundea Nicetas, acum mai întremat. „Iar pentru ultima zi am izbutit să fac să-mi trimită un pic de anason, pe care trebuie să-l bei în timp ce se topeşte-n apă ca un nor.”

„E bun, nu îmbată, te face să te simţi ca şi cum ai visa”, zicea Baudolino. „Aş fi putut să beau după moartea Colandrinei, poate aş fi putut s-o uit, aşa cum uiţi tu acum nenorocirile oraşului tău şi-ţi pierzi orice teamă pentru ceea ce se va întâmpla mâine. În loc de asta, mă îngreuiam cu vinul din părţile noastre, care te adoarme deîndată, iar când te trezeşti, ţi-e şi mai rău ca înainte.”

Lui Baudolino îi trebuise un an ca să iasă din nebunia lâncezelii care-l apucase, un an de care nu-şi mai amintea nimic, decât că făcea multe ceasuri de călătorie prin păduri, apoi se oprea undeva şi bea până ce cădea doborât în somnuri lungi şi agitate. În visele lui se vedea pe când dădea în sfârşit de Zosima şi-i smulgea (odată cu barba) harta ca să ajungă la o împărăţie în care toţi nou-născuţii ar fi fost tinsiretae şi metagallinari. Nu se mai întorsese la Alexandria, temându-se că tatăl, mama sau Guasco şi ai lui aveau să vorbească de Colandrina şi de copilul niciodată născut. Adesea se refugia lângă Frederic, părinteşte grijuliu şi înţelegător, care încerca să-l distragă vorbindu-i de fapte frumoase şi bune pe care putea el să le facă pentru imperiu. Până ce, într-o bună zi, îi spusese că s-a hotărât să găsească o soluţie pentru Alexandria, că lui acum mânia i se mai potolise şi, ca să-i facă plăcere lui Baudolino, voia să repare acel vulnus fără să trebuiască neapărat să distrugă oraşul.

Această însărcinare îi dăduse iarăşi o viaţă nouă lui Baudolino. Acum Frederic se pregătea să semneze o pace definitivă cu comunele lombarde, iar Baudolino îşi spusese că, în fond, era doar o chestiune de îndărătnicie. Frederic nu suporta că exista un oraş pe care-l făcuseră fără îngăduinţa lui şi pe deasupra purta şi numele duşmanului său. Bun, dacă Frederic ar fi putut să întemeieze din nou acest oraş, chiar şi în acelaşi loc, dar cu un alt nume, aşa cum reîntemeiase Lodi, într-un alt loc, dar cu acelaşi nume, iată că ieşea din asta cu obrazul curat. Cât despre alexandrini, ce anume voiau ei? Să aibă un oraş. Şi să-şi vadă de treburile lor. Doar din întâmplare îl întitulaseră în cinstea lui Alexandru al III-lea care murise şi deci nu se mai putea supăra dacă-l numeau acum în alt fel. Şi atunci, iată ideea. Într-o bună dimineaţă, Frederic avea să se posteze cu cavalerii săi în faţa zidurilor Alexandriei, toţi locuitorii aveau să iasă, avea să intre în oraş o cohortă de episcopi, aveau să-l deboteze şi apoi să-l reboteze numindu-l Cesarea, oraşul Cesarului, alexandrinii aveau să treacă pe dinaintea împăratului aducându-i omagiu, aveau să intre înapoi luând în stăpânire noul oraş, ca şi cum ar fi fost un altul, fondat de împărat, şi aveau să trăiască acolo fericiţi şi mulţumiţi.

După cum se vede, Baudolino se vindeca acum de disperarea lui printr-o altă năstruşnicie găsită de imaginaţia lui fierbinte.

Lui Frederic ideea nu-i displăcuse, numai că în perioada aceea avea greutăţi să se întoarcă în Italia, pentru că tocmai rânduia treburi cu feudatarii săi germani. Baudolino luase tratativele pe seama lui. Ezita să intre în oraş, dar chiar la poartă îi veniseră în întâmpinare părinţii, şi toţi trei izbucniseră în lacrimi de uşurare. Vechii săi tovarăşi se prefacuseră că Baudolino nici nu fusese vreodată însurat, şi-l târâseră, înainte să înceapă să vorbească despre solia lui, şi la birtul acela de altădată, făcându-l să-i tragă o beţie pe cinste, dar cu un vinişor alb şi acruţ de Gavi, nu chiar în stare să-l adoarmă, ci doar atât cât să-i aţâţe talentul. Atunci Baudolino le povestise despre ideea lui.

Primul care a reacţionat fusese Gagliaudo: „Pentru că stai împreună cu ăla, devii şi tu un nătărău ca şi el. Dar ia te uită, auzi că trebuie să facem învârteala asta, că întâi să ieşim şi pe urmă să intrăm la loc, şi fâţ încolo, fâţ încoace, ieşi tu ca să intru eu, nu, mersi, treci tu, mai lipseşte să sune cineva din trâmbiţe şi să jucăm tarantela pentru hramul Sfântului Baudolino...”

„Nu, ideea-i din cele bune”, zisese Boidi, „însă după aceea, în loc de alexandrini, o să trebuiască să ne chemăm cesarini, iar mie mi-e ruşine, eu celor de la Asti n-aş îndrăzni să le-o spun.”

„Hai s-o terminăm cu balivernele, că tot ne-ar putea ei recunoaşte”, o-ntorsese Oberto del Foro, „din partea mea, îi las să şi boteze altfel oraşul, dar să-i trec pe dinainte şi să-i aduc omagiu, asta nu prea-mi convine: până la urmă, noi suntem cei care i-am pus-o bine, şi nu el nouă, aşa că să nu mai facă atâta pe înfumuratul.”

Cuttica din Quargnento spusese că treacă-meargă cu rebotezatul, şi ce mai conta dacă oraşul se numea Cesaretta sau Cesaronna sau cum i-o mai fi zicând, pentru el sună bine şi Cesira, Olivia, Sofronia sau Eutropia, dar problema-i dacă Frederic voia să ne trimită un potentat de-al lui sau se mulţumea să dea legitima învestitură consulilor pe care-i alegeau ei.

„Întoarce-te şi întreabă-l cum vrea să facă”, îi spusese Guasco. Iar Baudolino: „Ei, da, eu o să tot trec Alpii Pirineici înainte şi-napoi până ce vă puneţi voi de acord. Nu, dragii mei, voi daţi depline puteri la doi inşi dintre voi care vin cu mine la împărat şi studiem un lucru care să fie bun pentru toţi. Pe Frederic, când o