ea zicea că n-avea să mă lase să mă duc acolo singur nici pentru tot aurul din lume, pentru că cine ştie câte doamne frumoase erau pe-acolo, şi voia să vadă locul acela, căci trebuia să fie mai frumos şi mai mare decât Alexandria şi Solero puse la un loc. Apoi îi spuneam de Graal, şi ea căsca ochii: gândeşte-te, Baudolino al meu, tu te duci acolo, te-ntorci cu potirul din care a băut Domnul şi devii cel mai mare cavaler al creştinătăţii, faci un altar pentru cupa asta la Montecastello şi vin oameni să-l vadă până şi de la Quargnento... Ne făceam închipuiri ca nişte copii şi eu îmi ziceam: bietul meu Abdul, crezi că iubirea-i o prinţesă de departe şi-n schimb a mea e-aşa de aproape că o pot mângâia după ureche, şi ea râde şi-mi spune c-o gâdil... Dar a durat puţin.”

„De ce?”

„Pentru că tocmai pe când era ea însărcinată, alexandrinii strânseseră o alianţă cu Genova împotriva celor din banda lui Silvano d'Orba. Erau câţiva, cu un conclav, dar cu toate astea se-nvârteau prin oraş ca să-i prade pe ţărani. Colandrina în ziua aceea ieşise în afara zidurilor, ca să culeagă flori, fiindcă aflase de sosirea mea. Se oprise pe lângă o turmă de oi, să facă glume cu păstorul, care era un slujbaş al tatălui ei, iar o bandă de răufăcători din aceia s-a repezit să jefuiască animalele. Poate că nu voiau să-i facă ei rău, dar au smuncit-o, au aruncat-o la pământ, oile fugeau şi treceau peste ea... Păstorul o rupsese la fugă şi au regăsit-o cu febră mare cei din familie, seara târziu, când au băgat de seamă că nu s-a întors. Guasco trimisese pe cineva să mă caute, eu m-am întors în goana mare, dar în timpul ăsta trecuseră două zile. Am găsit-o în pat aflată pe moarte, şi cum m-a văzut încerca să-mi ceară iertare pentru că, zicea, copilul ieşise înainte de vreme, şi acum era mort, iar ea era îndurerată pentru că nu putuse măcar să-mi dea un fiu. Părea o mică madonă de ceară şi trebuia să-ţi lipeşti urechea de gura ei ca să auzi ce zicea. Nu mă privi, Baudolino, zicea, căci am chipul boţit de cât am plâns, şi aşa, pe lângă o mamă rea, o să-ţi vezi şi-o nevastă urâtă... A murit cerându-mi iertare, în timp ce eu îi ceream ei iertare, că n-am fost lângă ea în momentul primejdiei. Apoi am cerut să văd micul mort, şi nu voiau să mi-l arate. Era, era...”

Baudolino se oprise. Ţinea faţa ridicată către cer, ca şi cum nu voia ca Nicetas să-i vadă ochii. „Era un mic monstru”, zise el după puţin timp, „ca aceia pe care noi ni-i închipuiam în ţara Preotului Ioan. Faţa cu ochii mici, ca două tăieturi piezişe, un piept slab de tot cu două braţe subţiri care păreau tentacule de caracatiţă. Iar de la pântece până la picioare era acoperit cu un fel de blăniţă albă, de parcă ar fi fost oaie. N-am putut să-l privesc decât puţin timp, apoi am poruncit să fie înmormântat, dar nici nu ştiam măcar dacă putea fi chemat un preot. Am ieşit din oraş şi-am rătăcit toată noaptea prin Frascheta, spunându-mi că-mi irosisem viaţa până atunci ca să-mi închipui creaturi din alte lumi, iar în imaginaţia mea păreau minunăţii nemaivăzute, care prin felul lor de a fi altfel mărturiseau de marea putere a lui Dumnezeu, dar pe urmă, când Domnul îmi ceruse să fac ceea ce fac toţi oamenii, eu dădusem naştere nu unei minunăţii, ci unui lucru groaznic. Fiul meu era o minciună a naturii, avea dreptate Oto, ba chiar mai mult decât credea, eram mincinos şi trăisem atât de mult ca un mincinos, încât până şi sămânţa mea produsese o minciună. O minciună moartă. Şi atunci am înţeles...”

„Adică”, ezită Nicetas, „te-ai hotărât să-ţi schimbi viaţa...”

„Nu, domnule Nicetas. Am hotărât că, dacă aceea era soarta mea, era inutil să-ncerc să devin ca şi ceilalţi. Eram de-acum consacrat minciunii. E greu de explicat ce-mi trecea prin cap. Îmi spuneam: atâta timp cât născoceai lucruri care nu erau adevărate, dar deveneau adevărate, l-ai făcut să apară pe San Baudolino, ai creat o bibliotecă la Saint-Victor, ai făcut Craii să se-nvârtă prin lume, ţi-ai salvat oraşul îngrăşând o vacă slabă, dacă există doctori la Bologna, asta-i şi din meritul tău, ai făcut să apară la Roma nişte mirabilia pe care romanii nici măcar nu le visau, pornind de la o cabală a acelui Hugo din Gabala, ai creat o împărăţie cum nu-i alta mai frumoasă, până ce ai ajuns să iubeşti o fantasmă, şi-o făceai să-ţi scrie scrisori pe care nu le mai scrisese, cei care le citeau leşinau cu toţii, până şi cea care nu le scrisese niciodată, şi era ditamai împărăteasa. Şi-n schimb, singura dată când ai vrut să faci un lucru adevărat, cu o femeie cum nu se poate mai sinceră, ai dat greş: ai făcut ceva ce nimeni nu poate să creadă şi să dorească să existe. Deci e mai bine să te retragi în lumea ciudăţeniilor tale, căci în aceea măcar poţi hotărî cât să fie ele astfel, adică ciudate.”

 

19

Baudolino schimbă numele oraşului său

 

„Oh, bietul Baudolino”, zicea Nicetas pe când continuau pregătirile pentru plecare, „lipsit de o soţie şi de un fiu, în floarea vârstei. Şi eu care-aş putea pierde mâine carne din carnea mea şi pe soţia mea iubită, prin mâna vreunuia dintre bărbaţii ăştia. O, Constantinopole, regina cetăţilor, altar al lui Dumnezeu preaînaltul, lauda şi slava conducătorilor săi, desfătarea străinilor, împărăteasa oraşelor imperiale, cântare a cântărilor, strălucire a strălucirilor, spectacol prea rar al lucrurilor celor mai rare ce sunt de văzut, ce-o să se-aleagă de noi care stăm gata să te părăsim, goi precum am ieşit din pântecele maicilor noastre? Când te vom revedea,