Nicetas îl pofti pe Baudolino să nu se lase abătut de necazurile lui de altădată. Ceruse bucătarului şi slujitorului său de casă să se întreacă pe sine însuşi şi voia ca ultima masă pe care o lua sub soarele Constantinopolelui să-i amintească de toate bunătăţile mării şi pământului ei. Şi iată că dori la masă languste şi paguri, homari fierţi, raci prăjiţi, linte cu stridii şi scoici, moluşte, însoţite de un piure de bob şi de orez cu miere, înconjurate de o coroană de icre, şi totul servit cu vin de Creta. Dar acesta era doar primul fel. După aceea veni un stufat din care aburea o mireasmă minunată, şi în tingire fumegau patru inimi de varză frumoasă şi albă ca zăpada, un crap şi vreo douăzeci de scrumbii mici, fileuri de peşte sărat, vreo paisprezece ouă, puţină brânză dulce valahă, totul stropit cu o livră bună de ulei, presărat cu piper şi îmbunătăţit la gust cu douăsprezece căpăţâni de usturoi, iar pentru acest al doilea fel de mâncare ceru vin de Ganos.

18

Baudolino şi Colandrina

Din curtea genovezilor urcau vaietele fiicelor lui Nicetas, care nu voiau să-şi lase murdărite feţele, obişnuite cum erau cu rumeneala sulimanului lor. „Fiţi cuminţi”, le spunea Grillo, „Nu numai frumuseţea contează la o femeie.” Şi le explica deci că puţină chelie şi bubuliţele care li se întipăreau pe faţă erau de ajuns ca să facă silă unui pelerin apucat de streche - oameni care-şi făceau mendrele cu cine găseau, tinere şi bătrâne, sănătoase sau bolnave, grecoaice, maure sau evreice, pentru că-n cazuri dintr-astea religia prea puţin conta. Ca să stârniţi scârbă, adăugă el, trebuie să fiţi pline de bube ca şi cum aţi fi de vărsat. Soţia lui Nicetas dădea cu drag o mână de ajutor la urâţirea fiicelor ei, adăugând fie o plagă pe frunte, fie nişte piele de pui pe nas, ca să-l facă să pară mâncat, descărnat.

Baudolino privea cu mâhnire familia aceea frumoasă şi la un moment dat zise: „Aşa că, pe când trăgeam eu targa pe uscat fără ştiu ce să mai fac, mi-am luat şi eu soţie.”

Spuse povestea căsniciei sale, fără să mai aibă înfăţişarea zâmbitoare, ca şi cum ar fi fost vorba de o amintire dureroasă.

„În vremea aceea, umblam mereu între Curte şi Alexandria. Lui Frederic existenţa oraşului aceluia continua să-i stea-n gât, iar eu încercam să reînnod raporturile dintre concetăţenii mei şi împărat. Situaţia era mai favorabilă decât înainte. Alexandru al III-lea murise, iar Alexandria îşi pierduse protectorul. Împăratul începea să cadă tot mai mult la înţelegere cu oraşele italiene, iar Alexandria nu putea să se mai prezinte ca bastion al ligii. Genova trecuse acum de partea imperiului, iar Alexandria câştiga totul dacă se dădea de partea genovezilor şi nimic dacă avea să continue să rămână singurul oraş potrivnic lui Frederic. Trebuia găsită o soluţie onorabilă pentru toţi. Şi aşa, în timp ce-mi petreceam zilele vorbind cu concetăţenii mei şi întorcîndu-mă apoi la Curte ca să încerc dispoziţia împăratului, am băgat-o de seamă pe Colandrina. Era fiica lui Guasco, crescuse încet-încet, sub ochii mei, şi nu-mi dădeam seama că devenise femeie. Era foarte blândă şi păşea cu o graţie puţin stânjenită. După povestea cu asediul, eu şi tatăl meu eram consideraţi salvatorii oraşului, iar ea mă privea de parcă eram Sfântul Gheorghe. Eu vorbeam cu Guasco, iar ea-mi rămânea ghemuită dinainte, cu ochii mari şi strălucitori, să-mi soarbă cuvintele. Aş fi putut să-i fiu tată, căci ea avea abia cincisprezece ani, iar eu treizeci şi opt. Nu ştiu să spun dacă m-am îndrăgostit de ea, dar îmi plăcea s-o văd în jurul meu, aşa încât m-apucam şi povesteam altora aventuri incredibile, pentru ca ea să mă audă. Îşi dăduse seama şi Guasco, e adevărat că el era un miles şi deci ceva mai mult decât un ministerial ca mine (fiu de ţăran, pe lângă asta), dar ţi-am spus, eram binefăcătorul oraşului, purtam o spadă la şold, trăiam la Curte; n-ar fi fost o uniune nepotrivită, şi chiar Guasco a fost cel care mi-a spus: de ce n-o iei pe Colandrina de nevastă, căci mi-a devenit o lasă-mă să te las, scapă vasele din mână pe jos şi când nu eşti aici îşi petrece zilele la fereastră să vadă dacă vii. A fost o frumoasă petrecere de nuntă, în biserica San Pietro, catedrala pe care i-o dăruisem papei, Dumnezeu să-l ierte!, iar cel nou nici măcar nu ştiam cine este. Şi a fost o căsătorie ciudată, căci, după prima noapte trebuia să plec ca să ajung la Frederic; şi-a mers aşa timp de un an bun, cu o soţie pe care o vedeam din joi în Paşti şi-mi tresălta inima s-o văd cum se bucură de fiecare dată când mă-ntorceam.”

„O iubeai?”

„Cred că da, totuşi era prima dată când îmi luam o soţie şi nu prea ştiam bine ce să fac cu ea, afară de lucrurile alea pe care le fac soţii noaptea, însă ziua nu ştiam dacă trebuie s-o mângâi ca pe-o fetiţă, s-o tratez ca pe o doamnă, s-o cert pentru neîndemânările ei, pentru că încă mai avea nevoie de un tată, sau să-i iert totul, căci şi aşa lucrurile tot se stricau. Până ce, la sfârşitul primului an, mi-a spus că aştepta un copil, şi atunci am început să mă uit la ea ca şi cum ar fi fost Sfânta Fecioară, când mă-ntorceam îi ceream iertare că am fost plecat, o duceam la slujbă duminica pentru a le arăta tuturor că straşnica soţie a lui Baudolino era pe cale să-i dăruiască un fiu, şi-n puţinele seri când stăteam împreună, ne povesteam ce aveam să facem din acel Baudolino Colandrino mititel pe care-l avea ea în burtă, ea la un moment dat se gândea că Frederic avea să-i dea un ducat, iar eu eram gata-gata să cred tot asta. Eu îi povesteam despre regatul Preotului Ioan, iar