Cu siguranţă că Alexandru primise copia scrisorii lui Manuel, poate că era la curent cu vechea ambasadă a lui Hugo din Gabala, poate se temea că Frederic o fi tras vreun folos din aflarea existenţei regelui şi sacerdotului aceluia, şi iată că era el acum primul, nu care să primească vreun apel, ci să-l trimită, în chip nemijlocit, deoarece scrisoarea sa spunea că a trimis imediat un legat al său ca să trateze cu Preotul.

Scrisoarea începea aşa:

Alexandru episcopul, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, preaiubitului Johannes, fiu întru Hristos, ilustru şi magnific suveran al Indiilor, îi doreşte sănătate şi-i trimite apostolica sa binecuvântare.

După aceea, papa amintea că un singur scaun apostolic (anume Roma) primise de la Petru mandatul de a fi caput et magistra tuturor credincioşilor. Spunea că papa a auzit vorbindu-se de credinţa şi de pietatea lui Ioan de la medicul său personal, Magister Philippus, şi că acest om chibzuit, prevăzător şi precaut, auzise de la persoane demne de încredere că Ioan dorea în sfârşit să se convertească la adevărata credinţă catolică şi romană. Papa deplângea faptul că nu putea deocamdată să-i trimită demnitari de rang înalt, asta şi pentru faptul că erau necunoscători de linguas barbaras et ignotas, dar i-l trimitea pe Filip, om discret şi foarte prudent, ca să-l educe întru credinţă. Imediat ce Filip avea să ajungă la el, Ioan ar fi trebuit să-i trimită papei o scrisoare de intenţii şi îl avertiza - cu cât mai puţin ar fi abundat în laude despre puterea şi bogăţiile lui, cu atât ar fi fost mai bine pentru el, dacă voia să fie primit ca fiu umil al sfintei biserici romane.

Baudolino era scandalizat că pe lume puteau să existe falsificatori atât de mari. Frederic urla încrâncenat: „Fiu al Domnului! Nimeni nu i-a scris lui, iar el înadins scrie primul! Şi se fereşte bine să-l numească Presbyter pe Johannes al lui, negându-i orice demnitate sacerdotală...”

„Ştie că Ioan e nestorian”, adăuga Baudolino, „şi-i propune clar şi răspicat să renunţe la erezia lui şi să i se supună lui...”

„E, desigur, o scrisoare de o aroganţă fără pereche”, observa cancelarul Christian, „îl numeşte fiule, nu-i trimite nici măcar un episcop oarecare, ci doar pe medicul său personal. Îl tratează ca pe un copil chemat la ascultare.”

„Trebuie oprit Filip acesta”, spuse atunci Frederic. „Christian, trimite nişte curieri, nişte ucigaşi sau pe cine vrei tu, să-l ajungă din urmă pe drum, să-l sugrume, să-i smulgă limba. Să-l înece într-un şuvoi! Nu trebuie să ajungă acolo! Preotul Ioan e lucrul meu!”

„Fii liniştit, tată”, zise Baudolino, „după mine, acest Filip n-a plecat nicidecum şi nici nu-i sigur că există. Întâi, că Alexandru ştie bine, după mine, că scrisoarea către Manuel e falsă. Al doilea, nu ştie deloc unde se află Ioan al lui. Al treilea, a scris scrisoarea tocmai ca să spună înainte de tine că Ioan e lucrul său, şi între altele, te pofteşte pe tine şi pe Manuel să uitaţi afacerea cu regele sacerdot. Al patrulea, chiar dacă Filip ar exista, dacă s-ar duce la Preot şi dacă ar sosi acolo cu adevărat, gândeşte-te numai un moment la ceea ce s-ar întâmpla dacă s-ar întoarce cu coada-ntre picioare pentru că Preotul Ioan nu s-a convertit câtuşi de puţin. Pentru Alexandru ar fi ca şi cum ar primi un pumn de balegă în faţă. Nu poate risca până-ntr-atât.”

În orice caz, acum era prea târziu ca să se mai dea în public scrisoarea către Frederic, iar Baudolino se simţea ca deposedat. Începuse să dea târcoale împărăţiei Preotului la moartea lui Oto, iar de atunci trecuseră aproape douăzeci de ani... Douăzeci de ani cheltuiţi degeaba...

Apoi se încuraja iarăşi: nu, scrisoarea Preotului se risipeşte-n vânt sau mai bine zis se pierde-ntr-o mulţime de alte scrisori, acum oricine vrea poate să-şi inventeze o corespondenţă amoroasă cu Preotul, trăim într-o lume de mincinoşi patentaţi, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm să căutăm regatul lui. În fond, harta lui Cosmas mai exista, ar fi fost de ajuns să-l regăsească pe Zosima, să i-o smulgă şi apoi să călătorească spre necunoscut.

Dar unde ajunsese Zosima? Şi chiar de-ar fi ştiut că se găsea, acoperit de câştiguri, în palatul imperial al basileului său, cum să se ducă să-l scoată de acolo, prin mijlocul întregii armate bizantine? Baudolino începuse să-i întrebe pe călători, mesageri, neguţători, ca să aibă vreo veste despre călugărul acela zănatic. Şi între timp nu înceta să-i amintească lui Frederic proiectul: „Tată”, îi zicea, „acum are mai mult sens ca înainte, pentru că înainte puteai să te temi că împărăţia aceea ar fi o fantezie de-a mea, acum ştii că şi basileul grecilor şi papa al romanilor cred în ea, iar la Paris îmi spuneau că, dacă mintea noastră e în stare să conceapă un lucru, care-i mai mare decât poate să existe, atunci lucrul acela există. Sunt pe urmele cuiva care poate să-mi dea ştiri despre drumul de urmat, autorizează-mă să cheltui câteva monede.” Reuşise să facă să i se dea aur destul încât să-i corupă pe toţi grecişorii care treceau prin Veneţia, fusese pus în contact cu persoane de încredere la Constantinopole şi aştepta veşti. Când avea să le aibă, nu i-ar mai fi rămas decât să-l facă pe Frederic să ia o hotărâre.

„Alţi ani de aşteptare, domnule Nicetas, şi în timpul ăsta murise şi Manuel al vostru. Chiar dacă nu vizitasem încă ţara voastră, ştiam destule despre ea ca să cred că, odată schimbat basileul, toţi cei credincioşi lui aveau să fie eliminaţi. Mă rugam la Sfânta Fecioară şi la toţi sfinţii ca Zosima să nu fi fost ucis, dar chiar şi orb să fi fost, mi-ar fi prins bine, el harta aceea doar trebuia să mi-o dea, apoi aş fi citit-o eu. Şi între timp aveam senzaţia că-mi pierd anii ca sângele.”