noi dreapta credinţă şi dacă întru totul şi în toate crezi în Domnul Nostru Isus Hristos. Pe când eu ştiu prea bine că sunt om cu adevărat, grecii tăi cred că eşti un zeu, chiar dacă noi ştim bine că eşti muritor şi supus omeneştii stricăciuni. Prin mărinimoasa noastră dărnicie, dacă-ţi trebuieşte ceva care-ţi poate procura plăcere fă-ne s-o aflăm, fie pomenindu-i apocrisarului nostru sau printr-o mărturie a afecţiunii tale.”

„Aici ciudăţeniile-s prea multe”, zise Rabbi Solomon, „pe de o parte-i tratează cu bunăvoinţă şi dispreţ pe basileu şi pe greculeţii lui, la limita insultei, iar pe de alta foloseşte termeni ca apocrisarium, ambasador, care mi se pare grecesc.”

„Înseamnă exact ambasador”, zise Baudolino. „Dar ascultaţi: acolo unde noi scriseserăm că la masa preotului stau mitropolitul din Samarkand şi arhipreotul din Susa, aici scrie că sunt protopopaten Sarmagantinum şi arhiprotopopaten de Susis. Şi apoi, printre minunăţiile regatului se citează o iarbă numită assidios, care alungă duhurile rele. Din nou trei termeni greceşti.”

„Aşadar”, zise Poetul, „scrisoarea-i scrisă de un grec, care totuşi îi tratează foarte rău pe greci. Nu înţeleg.”

Abdul, în timpul ăsta, luase în mână pergamentul: „Mai e şi altceva: acolo unde noi am pomenit de recoltarea piperului sunt adăugate şi alte amănunte. Aici a fost adăugat că-n împărăţia lui Ioan sunt puţini cai. Iar aici, unde noi doar am pomenit salamandrele, se spune că sunt un fel de viermi, care se-nconjoară cu un fel de pieliţă ca viermii care produc mătasea, iar pieliţa aceea este apoi spălată de femeile din palat pentru a face din ea haine şi podoabe regale ce se spală numai printr-un foc straşnic.”

„Cum, cum?” întrebă alarmat Baudolino.

„Şi, în sfârşit”, continuă Abdul, „în şirul făpturilor care locuiesc în împărăţie, pe lângă oamenii cu coarne, fauni, satiri, pigmei, căpcăuni, mai apar şi metagallinarii, cametheternii şi thinsiretaele, toate făpturi pe care noi nu le-am citat.”

„Pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu!” exclamă Baudolino. „Păi întâmplarea cu viermii o povestea Zosima! Şi tot Zosima a fost cel care mi-a spus că, după Cosmas Indicopleustul, în India nu există cai! Şi tot Zosima mi-a numit metagallinarii şi celelalte fiare de acolo! Pui de căţea, vas de murdărie, mincinos, tâlhar şi ipocrit, sperjur şi hrăpăreţ, trădător, adulter, îmbuibat, becisnic, desfrânat, turbat, eretic, ucigaş şi prădător, blasfemiator, sodomit, storcător de camătă, simoniac, necromant, semănător de vrajbă, vânzător în temple!”

„Dar ce ţi-a făcut?”

„Tot n-aţi priceput? În seara în care i-am arătat scrisoarea, m-a făcut să mă îmbăt şi şi-a făcut o copie! Apoi s-a-ntors la basileul acela de rahat, l-a avertizat că Frederic sta gata să se vădească a fi prieten şi moştenitor al Preotului Ioan şi au scris o altă scrisoare, adresată lui Manuel, izbutind s-o răspândească-n jur înainte de a noastră! Iată de ce pare aşa de semeaţă faţă de basileu, ca să nu dea de bănuit c-ar fi din cancelaria lui! Iată de ce conţine atâţia termeni greceşti, ca să demonstreze că aceasta e traducerea latină a unui original scris de Ioan în greceşte. Dar e în latină pentru că nu trebuie să-l convingă pe Manuel, ci cancelariile regilor latini, şi pe papă!”

„Mai este încă un amănunt care ne-a scăpat”, zise Kyot. „Vă amintiţi povestea Graalului, pe care Preotul l-ar fi trimis împăratului? Voisem să rămânem reţinuţi, vorbind doar de o veram arcam... Tu i-ai spus ceva despre asta lui Zosima?”

„Nu”, zise Baudolino, „pe-asta am trecut-o sub tăcere.”

„Iată, Zosima al tău a scris yeracam. Preotul îi trimite basileului un yeracam.”

„Şi asta ce mai e?” se întrebă Poetul.

„Nu ştie nici Zosima”, zise Baudolino. „Uitaţi-vă în originalul nostru: în acest loc scrisul lui Abdul nu-i prea citeţ. Zosima n-a înţeles despre ce este vorba, s-a gândit la un dar ciudat şi misterios, de care numai noi aveam cunoştinţă, şi iată explicat cuvântul acela. Ah, nenorocitul! Toată vina-i a mea, care m-am încrezut în el: ce ruşine, cum am să-i spun asta împăratului?”

Nu era prima oară când spuneau minciuni. Le explicaseră lui Christian şi lui Frederic din ce motive scrisoarea fusese evident scrisă de cineva din cancelaria lui Manuel, tocmai ca să-l împiedice pe Frederic s-o facă să circule pe a sa, dar adăugară că probabil exista un trădător în cancelaria sacrului şi romanului imperiu, care făcuse să ajungă copia scrisorii lor la Constantinopole. Frederic jură că, dacă avea să-l găsească, avea să-i extirpe toate mădularele care-i ieşeau din trup.

Apoi Frederic întrebă dacă nu trebuiau să fie îngrijoraţi de vreo iniţiativă a lui Manuel. Şi dacă scrisoarea fusese scrisă pentru a justifica vreo expediţie către Indii? Christian îi atrase cuminte atenţia că exact cu doi ani înainte Manuel se mişcase împotriva sultanului Selgiucid din Iconium, în Frigia, şi suferise o dramatică înfrângere la Miriochefalos. Era destul ca să-l ţină departe de Indii pentru tot restul vieţii sale. Dimpotrivă, dacă stăm să ne gândim, scrisoarea aceea era chiar un mijloc, destul de pueril, ca să redobândească puţin prestigiu, tocmai acum când pierduse foarte mult.

Totuşi, mai avea acum sens ca ei să arate-n jur scrisoarea lui Frederic? Nu se cerea oare s-o schimbe, ca să nu-i facă pe toţi să creadă că fusese copiată după cea trimisă de Manuel?

„Tu erai la curent cu povestea asta, domnule Nicetas?”, întrebă Baudolino. Nicetas surâse: „Pe vremea aceea eu n-aveam încă treizeci de ani, şi încasam dările în Paflagonia. Dacă aş fi fost sfetnic al basileului, i-aş fi spus să nu recurgă la nişte intrigi copilăreşti. Dar Manuel dădea ascultare prea multor curteni, şambelani şi eunuci care serveau în odăile sale, şi până şi slujitorilor, iar adesea suferea înrâurirea unora dintre monahii vizionari.”

„Eu mă consumam în sinea mea gândindu-mă la viermele acela. Dar faptul că şi papa era tot un vierme, mai rău decât Zosima, şi mai abitir decât salamandrele, se descoperi în septembrie, când la cancelaria imperială a ajuns un document, care probabil fusese comunicat şi altor regi creştini, precum şi împăratului grec. Era