„Întocmai.”

Din momentul acela, Zosima nu mai lăsă să-i scape nici un cuvânt despre harta lui Cosmas sau, mai bine zis, o mai pomenea uneori, când ajungea pe culmile beţiei, dar desenând vag cu degetul nişte curbe misterioase în aer şi apoi se oprea de parcă ar fi spus prea mult. Baudolino îi mai turna alt vin şi-i punea întrebări aparent ieşite din comun. „Dar când o să fim aproape de India, şi caii noştri or să fie istoviţi, va trebui să călărim pe elefanţi?”

„Poate”, zicea Zosima, „pentru că-n India trăiesc toate animalele care-s numite-n scrisoarea ta, şi altele în plus, afară de cai. Totuşi, ei tot au cai, pentru că şi-i aduc de la Tzinista.”

„Dar ce ţară este asta?”

„O ţară în care călătorii se duc să caute viermi de mătase.”

„Viermi de mătase? Ce-nseamnă?”

„Înseamnă că-n Tzinista există nişte ouă mici care-s puse în sânul femeilor şi, înviate de căldură, se nasc din ele nişte viermişori. Aceştia sunt puşi pe nişte frunze de dud din care se hrănesc. Când au crescut mari, din trupul lor torc un fir de mătase şi se-nfăşoară, ca-ntr-un mormânt. Apoi devin nişte minunaţi fluturi de toate culorile şi găuresc gogoaşa. Înainte să-şi ia zborul, bărbaţii pătrund pe dinapoi femelele şi ambii trăiesc fără hrană în căldura împreunării lor până ce mor, iar femela moare clocindu-şi ouăle.”

„Într-un om care vrea să te facă să crezi că mătasea se face din viermi nu te puteai încrede”, îi spuse Baudolino lui Nicetas. „O făcea pe iscoada pentru basileul său, dar în căutarea Stăpânului Indiilor s-ar fi dus, chiar şi cu banii lui Frederic. Apoi, când ar fi ajuns acolo, n-aveam să-l mai revedem. Şi totuşi menţiunea lui despre harta lui Cosmas mă aţâţa. Harta aceea îmi apărea ca steaua din Bethleem, numai că arăta în direcţia opusă. Mi-ar fi spus cum să străbat invers drumul Crailor. Şi aşa, crezându-mă mai viclean decât el, mă grăbeam să-l fac să se poarte cât mai neînfrânat, aşa încât să-l fac mai ameţit şi mai flecar.”

„Şi n-a fost aşa?”

„Nu, căci în schimb el era mai viclean decât mine. În ziua următoare nu l-am mai găsit, iar unii dintre confraţii lui mi-au spus că se întorsese la Constantinopole. Îmi lăsase un mesaj de salut. Spunea: «Aşa cum peştii mor dacă rămân pe uscat, la fel şi călugării care întârzie afară din chilie istovesc vigoarea uniunii cu Dumnezeu. Zilele astea m-am secătuit în păcat, dă-mi voie să-mi regăsesc prospeţimea şi răcoarea izvorului.» ”

„Poate că era adevărat.”

„Nicidecum. Găsise mijlocul de a mulge aur de la basileul său. Şi în paguba mea.”

17

Baudolino descoperă că Preotul Ioan

scrie prea multora

În iulie următor, Frederic sosi la Veneţia însoţit pe mare de la Ravenna la Chioggia de fiul dogelui, apoi ajunse la biserica din San Nicolo al Lido, iar duminică 24, în piaţa San Marco, se prosternă la picioarele papei Alexandru. Acesta îl ridică şi-l îmbrăţişă cu o căldură exagerată, iar toţi în jur cântau Te Deum-ul. Fusese cu adevărat un triumf, chiar dacă nu se-nţelegea pentru care dintre cei doi. În orice caz, lua sfârşit un război care ţinuse optsprezece ani, şi în aceleaşi zile, împăratul iscălea un răgaz de arme cu comunele ligii lombarde. Frederic era aşa de mulţumit, că hotărî să mai poposească încă o lună la Veneţia.

În august se-ntâmplă că-ntr-o dimineaţă, Christian din Buch îl convocă pe Baudolino şi pe ai săi, le ceru să-l urmeze la împărat şi, ajuns în faţa lui Frederic, îi întinse, cu un gest dramatic, un pergament care abunda în sigilii: „Iată scrisoarea Preotului Ioan”, zisese el, „care-mi soseşte pe căi confidenţiale de la Curtea din Bizanţ.”

„Scrisoarea?” exclamă Frederic. „Dar încă nu am trimis-o!”

„Într-adevăr, căci nu e a noastră, este alta. Nu este adresată ţie, ci basileului Manuel. Iar în rest e la fel cu a noastră.”

„Deci Preotul ăsta, Ioan, mai întâi îmi oferă alianţă mie şi pe urmă o oferă romeilor?” se înfurie Frederic.

Baudolino era răvăşit, pentru că scrisoare a Preotului, ştia el bine, exista una singură şi o scrisese el. Dacă Preotul exista, putea să fi scris o altă scrisoare, dar bineînţeles că nu pe aceea. Ceru să poată examina documentul şi, după ce-l parcurse în grabă, zise: „Nu-i chiar la fel, sunt mici modificări, tată, dacă-mi îngădui, aş vrea s-o examinez mai bine.”

Se retrase cu prietenii lui şi împreună citiră scrisoarea de mai multe ori. Mai întâi de toate, era tot în latină. Curios, observase Rabbi Solomon, pentru că Preotul o trimitea basileului grec. Într-adevăr, începutul glăsuia aşa:

Presbyterul Johannes, prin virtutea şi puterea lui Dumnezeu şi a Domnului Nostru Isus Hristos, domn al celor care domnesc, lui Manuel, Guvernator al Romeilor, doreşte sănătate şi să se bucure perpetuu de dumnezeiasca binecuvântare.

„Altă ciudăţenie”, zise Baudolino, „îl numeşte pe Manuel guvernator al romeilor, şi nu basileu, deci cu siguranţă că n-a fost scrisă de un grec din cercul imperial. A fost scrisă de cineva care nu recunoaşte drepturile lui Manuel.”

„Aşadar”, încheie Poetul, „de către adevăratul Preot Ioan, care se consideră pe el însuşi dominus dominantium.”

„Să mergem mai departe”, zise Baudolino, „şi să vă citesc cuvinte şi fraze care-n scrisoarea noastră nu erau.”

A fost vestit maiestăţii noastre că ţineai în mare respect excelenţa noastră şi că ai avut ştire despre măreţia noastră. Dar am aflat de la un ambasador şi cleric al nostru că voieşti să ne trimiţi ceva plăcut şi desfătător, spre desfătarea clemenţei noastre. Ca om, accept bucuros darul şi printr-un trimis ecleziastic al meu îţi trimit un semn din partea mea, doritor să aflu dacă urmezi împreună cu