— Nu vreau să vorbesc cu tine. Scuză-mă.

  Fata cu ochelari mă privea de parcă voia să spună: „N-auzi? Nu vrea să stea de vorbă cu tine”.

  La cursul despre operele lui Tennessee Williams şi locul lor în literatura americană, m-am aşezat în rândul întâi, pe banca din dreapta, iar când s-a terminat, am numărat în gând până la trei şi m-am întors. Midori plecase.

  Fiind tot timpul singur, luna aprilie a fost foarte grea, mai cu seamă că toţi cei din jurul meu păreau fericiţi. Colegii mei îşi aruncau hainele de pe ei, stăteau de vorbă la soare, băteau mingea, îndrăgostiţii se plimbau şi se îmbrăţişau. Eu eram mereu singur. Naoko, Midori, Nagasawa – nici unul nu mai era prin preajma mea. Nu aveam cui să-i spun „bună dimineaţa” sau „bună ziua”. Îmi era dor chiar şi de Cavalerist. Mi-am petrecut toată luna cu senzaţia dureroasă de singurătate. Am încercat de câteva ori să intru în vorbă cu Midori, dar răspunsul ei era veşnic acelaşi: „Nu vreau să vorbesc acum cu tine”. Îmi dădeam seama din tonul vocii ei că nu-mi acordă nici o şansă. Midori era întotdeauna însoţită de fata cu ochelari sau de un individ înalt, tuns scurt, cu picioare incredibil de lungi şi încălţat cu bascheţi albi.

  Aprilie a trecut, a venit luna mai, dar aceasta a fost şi mai groaznică. În plină primăvară, eu simţeam o apăsare dureroasă pe inimă şi aceasta se accentua la apusul soarelui, când parfumul magnoliilor stăruia mai puternic în aer. Închideam ochii, strângeam din dinţi şi aşteptam să-mi treacă palpitaţiile. Treceau, dar încet de tot, lăsând în urmă o durere surdă.

  În asemenea momente îi scriam lui Naoko, dar menţionam doar lucrurile plăcute şi frumoase: parfumul florilor şi al ierbii, senzaţia lăsată de briza primăverii, de lumina lunii, un film pe care l-am văzut, un cântec care mi-a plăcut, o carte care m-a impresionat. Mă linişteau şi pe mine scrisorile pe care i le scriam, aşa că le reciteam de câteva ori şi ajungeam să cred că lumea în care trăiesc este minunată. Am scris multe asemenea scrisori, dar n-am primit nici un rând de la Naoko şi Reiko.

  La restaurantul la care lucram, am cunoscut un individ pe care-l chema Itô, student cam de aceeaşi vârstă cu mine. A trecut ceva vreme până când am reuşit să intru în vorbă cu acel băiat drăguţ şi tăcut, student la Facultatea de Arte, Secţia de Pictură, dar după ce ne-am împrietenit, mergeam după orele de serviciu să bem o bere prin apropiere şi stăteam de vorbă. Îi plăcea să citească şi să asculte muzică, aşa că vorbeam despre cărţile şi discurile favorite. Itô era slab şi prezentabil, cu părul tuns scurt şi îmbrăcat mult mai îngrijit decât colegii lui. Nu vorbea mult, dar ştia exact ce-i place şi avea păreri personale. Îi plăcea literatura franceză, îndeosebi romanele lui Georges Bataille şi Boris Vian. În ceea ce priveşte muzica, îi prefera pe Mozart şi Ravel. Asemenea mie, dorea să se împrietenească cu cineva cu care să poată discuta despre toate acestea.

  Itô m-a invitat o dată la el acasă. Locuia într-un fel de vilă mică, amplasată în spatele parcului Inokashira. Camera lui era înţesată de tablouri şi instrumente de pictură. Am vrut să-i văd lucrările lui personale, dar mi-a spus că îi este jenă să mi le arate. Am băut câte un pahar de Chivas Regal pe care îl luase pe şest de la tatăl său, am mâncat legume la ceaun şi peşte prăjit şi l-am ascultat pe Robert Camdesus interpretând un concert de pian de Mozart.

  Itô era din Nagasaki şi avea acolo o iubită cu care se culca de câte ori mergea acasă, dar relaţia dintre ei se cam stricase în ultima vreme, a mărturisit el.

  — Ştii cum sunt fetele, spuse Itô. Când împlinesc douăzeci sau douăzeci şi unu de ani, încep să se gândească la măritiş, devin brusc foarte realiste. Tot ce fusese romantic şi frumos se duce naibii. Mai nou, după ce facem amor mă întreabă, invariabil: „Ce ai de gând să faci după ce termini facultatea?”

  — Chiar, ce ai de gând? l-am întrebat eu.

  — Păi ce poate să facă un absolvent de pictură? zise el, dând din cap şi mestecând. Mai nimic. Dacă stau şi mă gândesc bine, nu sunt mulţi care se încumetă să facă pictură în ulei şi oricum nu faci aşa ceva ca să-ţi câştigi existenţa. Mă bate la cap să mă întorc la Nagasaki şi să lucrez ca profesor. Ea o să fie profesoară de limba engleză.

  — Am impresia că nu-ţi mai place atât de mult, nu?

  — E adevărat, recunoscu Itô. Şi cine naiba vrea să fie profesor de desen după ce a urmat o asemenea facultate? Cine crezi că-şi doreşte să devină profesor de şcoală generală ca să-şi mănânce viaţa învăţând nişte maimuţe gălăgioase să deseneze?

  — Bine, asta-i altceva, dar nu crezi totuşi că ar fi cazul să te desparţi de fata aceea? Cred că ar fi mai bine pentru amândoi.

  — Aş vrea, dar cum să fac? Vrea să rămânem toată viaţa împreună. Cum să-i spun că totul s-a terminat şi că nu îmi mai place?

  Am băut Chivas sec, fără gheaţă, şi după ce am terminat peştele, am tăiat castraveţi şi ţelină în felii lungi şi subţiri şi i-am înmuiat în pastă de soia. În timp ce ronţăiam castraveţi, mi-am amintit de tatăl lui Midori şi mi-am dat brusc seama cât de searbădă devenise viaţa mea fără Midori. Abia atunci am realizat ce loc important ocupa ea în sufletul meu.

  — Tu ai iubită? m-a întrebat Itô.

  — Da, am răspuns cu un oftat. Din anumite motive însă, nu putem fi deocamdată împreună.

  — Vă înţelegeţi bine, nu? întrebă el.

  — Aşa îmi place să cred, am răspuns, chicotind.