— I se vor da bani, îl corectă încet şeful serviciului secret.

— O sumă mare?

— Asta nimeni n-o poate şti, hegemon.

— Nici măcar dumneata? zise hegemonul, exprimînd prin mirarea sa o laudă la adresa oaspetelui.

— Din păcate, nici eu, răspunse calm acesta. Dar ştiu că va primi banii chiar astă-seară. L-au chemat la palatul lui Caiafa.

— Ah, bătrînul lacom din Kiriat! observă procuratorul cu un zîmbet. Că doar e bătrîn, nu-i aşa?

— Procuratorul nu se înşală niciodată, dar de data aceasta s-a înşelat, răspunse amabil oaspetele; omul din Kiriat e un bărbat tînăr.

— Ca să vezi! Poţi să mi-l descrii? E un fanatic?

— O, nu, procuratorule.

— Aşa?! Ce poţi să-mi mai spui despre el?

— E foarte frumos.

— Şi mai ce? Are cumva vreo patimă?

— E greu, procuratorule, să-i cunoşti prea bine pe toţi oamenii din oraşul acesta necuprins...

— Nu, nu, Afranius! Nu-ţi subaprecia meritele.

— O patimă are, procuratorule. Oaspetele făcu o pauză foarte mică. Patima banilor.

— Dar cu ce se ocupă?

Afranius ridică ochii spre tavan, rămase un pic pe gînduri şi urmă:

— Lucrează la o rudă de-a lui care se îndeletniceşte cu cămătăria şi schimbul banilor.

— Aha, aşa, aşa! Pilat tăcu, şi, uitîndu-se în jur, ca să se asigure că sînt singuri, urmă încet. Iată ce-i: am aflat astăzi că Iuda va fi înjunghiat la noapte.

Acum oaspetele nu se mulţumi să-i arunce procuratorului doar privirea lui fugară, ci întîrzie cîteva clipe cu ochii la hegemon, apoi răspunse:

— Ai avut o părere prea bună despre mine, procuratorule. Cred că nu am meritat raportul pe care vrei să-l faci. Eu nu ştiu nimic.

— Eşti demn de cea mai înaltă răsplată, răspunse acesta, dar eu am aflat.

— Pot să îndrăznesc să-ntreb — cum?

— Dă-mi voie să nu-ţi spun deocamdată, cu atît mai mult cu cît ceea ce am aflat e confuz şi neconfirmat. Dar sînt dator să prevăd totul. Mi-o cere funcţia şi, mai ales, cred în presimţirile mele, care nu m-au înşelat niciodată. Iar ştirile, iată în ce constau: cineva din prietenii tainici ai lui Ha-Nozri, revoltat de trădarea îngrozitoare săvîrşită de acest zaraf, e pe cale să se înţeleagă cu prietenii săi ca să-l omoare la noapte pe Iuda, iar banii primiţi de acesta pentru trădarea lui să-i zvîrle marelui preot la picioare, însoţiţi de un bilet: „înapoiez argintii blestemaţi.”

Şeful serviciului secret nu-i mai aruncă hegemonului nici una din privirile lui neaşteptate; îl asculta doar, cu ochii în-tredeschişi.

— Iţi închipui că marelui preot n-o să-i prea facă plăcere să primească în noaptea de sărbătoare un dar ca acesta? stărui procuratorul.

— Nu numai că n-o să-i facă plăcere, zise zîmbind oaspetele, dar cred, procuratorule, că faptul acesta va stîrni un mare scandal.

— Sînt de aceeaşi părere. De aceea, te rog să te ocupi de chestiunea asta, să iei, cu alte cuvinte, toate măsurile ca Iuda din Kiriat să fie păzit.

— Porunca hegemonului va fi ascultată, zise Afranius, dar trebuie să-l liniştesc pe hegemon; răufăcătorilor le va fi foarte greu să-şi îndeplinească fapta. Socoate doar — să urmăreşti un om, să-l înjunghii, să mai afli şi cîţi bani a luat, să înapo-iezi argintii lui Caiafa — şi toate astea într-o singură noapte? Chiar în noaptea asta?!

— Totuşi, va fi înjunghiat la noapte, repetă cu încăpăţî-nare Pilat. Am presimţirea asta, ţi-o spun eu! Presimţirile nu m-au înşelat niciodată. La aceste cuvinte, obrazul procuratorului tresări, în timp ce-şi freca nervos mîinile, cu mişcări bruşte.

— Am înţeles, răspunse supus oaspetele, ridicîndu-se şi îndreptîndu-şi statura. Apoi întrebă deodată, cu glas necruţător: Aşadar, va fi înjunghiat, hegemon?

— Da, răspunse Pilat, şi mă bizui cu totul şi cu totul pe uimitoarea dumitale isteţime.

Oaspetele îşi îndreptă cingătoarea grea de sub pelerină, spunînd:

— Am onoarea! îţi urez ani mulţi şi bucurie!

— Ah, da, exclamă Pilat cu glas scăzut, era să uit! Ţi-am rămas dator!...

— Mie? Oh, nu! Procuratorul nu-mi e cu nimic dator, rosti mirat oaspetele.

— Cum să nu?! Nu-ţi aminteşti de mulţimea aceea de cerşetori?. .. Cînd am intrat în Yerushalayim?... Voiam să le arunc nişte bani, dar nu aveam la mine, şi mi-ai dat dumneata.

— O, procuratorule, cred că a fost o nimica toată, o sumă infimă!

— Nici nimicurile nu trebuie uitate, zise Pilat şi, întor-cîndu-se, ridică o pelerină de pe jilţul din spatele lui, scoase de sub ea o pungă de piele şi i-o întinse oaspetelui. Acesta o luă din mîinile hegemonului, înclinîndu-se, şi o ascunse sub pelerină.

— Aştept, vorbi din nou Pilat, raportul despre punerea în mormînt, precum şi despre Iuda din Kiriat; îl aştept chiar în noaptea asta, mă auzi, Afranius? Chiar în noaptea asta. Garda mea va avea ordinul să mă trezească îndată ce vei fi aici. Te aştept.

— Salutul meu procuratorului! zise şeful serviciului secret şi, întorcîndu-se, plecă de sub colonade.

întîi se auzi scrîşnetul nisipului umed sub paşii lui, apoi sunetul cizmelor pe pardoseala de marmură dintre statuile cu lei; după aceea Pilat nu-i mai văzu picioarele, nici trupul şi, în cele din urmă, pieri şi gluga. Numai atunci îşi dădu seama că soarele dispăruse şi că peste palat pogorîse vălul înserării.

26 Punerea în mormînt

Poate că această înserare a fost şi cauza schimbării petrecute deodată în înfăţişarea procuratorului. Îmbătrînise parcă văzînd cu ochii, se încovoiase şi, pe deasupra, îşi pierduse liniştea. Odată, aruncînd ochii în jur, tresări zărind jilţul gol, pe speteaza căruia zăcea o mantie. Se apropia noaptea de sărbătoare, umbrele serii îşi ţeseau urzeala, şi, pesemne, procuratorului, obosit cum era, i s-a părut că cineva sade în jilţul acela. Cedînd în faţa laşităţii — mişcînd din loc mantia — procuratorul o lăsă apoi tot acolo şi începu să măsoare cu paşi iuţi balconul, ba frecîndu-şi mîinile, ba repezindu-se la masă şi luînd în mînă cupa cu vin, ba oprindu-se şi privind cu ochii pierduţi mozaicul podelei, ca şi cînd ar fi încercat să desluşească acolo nişte scrieri...

Pentru a doua oară în ziua aceea îl apuca melancolia. Frecîndu-şi tîmpla, la care, de la durerea chinuitoare din cursul dimineţii rămăsese doar o amintire, o