durere surdă, mocnită, procuratorul căută să înţeleagă în ce constă motivul chinurilor sale sufleteşti. Înţelese repede acest lucru, dar căuta să se înşele pe sine. Îi era limpede că astăzi, în cursul zilei, pierduse ceva pentru totdeauna şi că acum, prin nişte acţiuni mărunte, cu totul neînsemnate şi mai cu seamă prea tîrzii, vrea să îndrepte ceea ce pierduse. Inducerea în eroare a propriei persoane consta în faptul că procuratorul se străduia să-şi insufle ideea că aceste acţiuni de acum, din seara asta, nu sînt mai puţin importante decît condamnarea hotărîtă în cursul dimineţii. Dar lucrul acesta nu-i reuşea deloc procuratorului.

Deodată se opri şi fluieră. Drept răspuns, în penumbra amurgului răsună un lătrat jos, şi din grădină ţîşni în balcon un dulău uriaş, cu urechile ascuţite, cu blană cenuşie şi zgardă cu ţinte aurii, strălucitoare.

— Banga, Banga, îl strigă cu vocea slabă procuratorul.

Cîinele se ridică pe labele dinapoi, cele dinainte le lăsă pe umerii stăpînului — gata-gata să-l doboare la pămînt —, şi-l linse pe obraz. Procuratorul se aşeză în jilţ, iar Banga, cu limba de un cot, respirînd des, se culcă la picioarele stăpînului. Bucuria ce strălucea în ochii dulăului însemna că s-a depărtat furtuna, singurul lucru din lume de care se temea neînfricatul animal, şi mai însemna că era din nou aici, alături de omul pe care-l iubea, îl stima şi-l socotea cel mai puternic din lume, stăpînul tuturor oamenilor, iar datorită lui, şi pe sine însuşi Banga se considera o făptură privilegiată, superioară şi deosebită. Dar, culcat la picioarele stăpînului său, fără să se uite la el, cu ochii ţintă la grădina peste care pogora amurgul, dulăul înţelese din capul locului că pe stăpîn îl lovise o nenorocire. De aceea îşi schimbă poziţia, se ridică, veni din-tr-o parte, aşezîndu-şi labele dinainte şi capul pe genunchii procuratorului, murdărind poalele pelerinei cu nisip ud. Probabil, purtarea lui Banga trebuia să însemne că îşi consolează stăpînul şi că este gata să împartă cu el nenorocirea. Cătau să exprime aceste simţăminte şi ochii, care se uitau pieziş la stăpîn, şi urechile ciulite, atente la ceea ce se petrecea împrejur. Astfel, ei doi, dulăul şi omul, legaţi prin dragoste unul de celălalt, au întîmpinat noaptea de sărbătoare pe balcon.

În vremea aceasta, oaspetele procuratorului avea multă bătaie de cap. Părăsind platforma de sus a grădinii din faţa balconului, coborîse treptele ce duceau la următoarea terasă şi cotise spre dreapta, ieşind din cazărmile aşezate pe teritoriul palatului. În cazărmi se aflau cantonate cele două centuri sosite împreună cu procuratorul de sărbători la Yerushalayim, precum şi garda secretă a procuratorului pe care o comanda chiar acest oaspete. Nu întîrzie în cazărmi — cel mult zece minute —, dar după aceste zece minute din curtea cazărmilor ieşiră trei care încărcate cu unelte de săpat pămîntul şi cu un butoi de apă. Carele erau însoţite de cincisprezece călăreţi în pelerine cenuşii. Părăsind printr-o poartă dosnică teritoriul palatului, convoiul o luă spre apus, trecu de zidul oraşului şi o luă pe o cărare: întîi spre drumul Betleemului, iar apoi, ţinînd pe aceeaşi cărare tot spre miazănoapte, ajunseră pînă la răscrucea de la poarta Hebronului, de unde porniră pe drumul Jaffei, cel pe care în timpul zilei trecuse procesiunea cu cei osîndiţi la moarte. Pogorîse întunericul, şi la orizont se ivise luna.

Curînd după ce se porniră carele şi grupul însoţitor de pe teritoriul palatului, porni călare şi oaspetele procuratorului, care se schimbase între timp, punîndu-şi un hiton vechi şi închis la culoare. Oaspetele nu o luă în afara oraşului, ci spre oraş. Peste cîtva timp, a putut fi văzut apropiindu-se de cetatea Antonius, aşezată la nord, în imediata apropiere a marelui templu. Nici în cetate oaspetele nu a rămas decît foarte puţin. Mai tîrziu, urma sa a fost regăsită în Oraşul de Jos, pe străzile lui strimte şi întortocheate. Acolo, oaspetele sosi călare pe un asin.

Cunoscînd bine oraşul, găsi lesne strada de care avea nevoie. Purta denumirea de Stradă Grecească — avea un rînd de prăvălii ţinute de greci; într-una din ele se făcea negoţ cu covoare. Lîngă această prăvălie oaspetele îşi opri asinul, descăleca şi-l legă de belciugul din poartă. Prăvălia era închisă. Oaspetele intră pe o portiţă aflată alături de uşa prăvăliei şi nimeri într-o curte pătrată, micuţă. Pe trei din cele patru laturi ale curţii erau magazii. Ajuns la colţ, oaspetele coti şi se pomeni lîngă terasa de piatră a unei case locuite, năpădită de iederă, şi aruncă cîteva priviri jur-împrejur. Atît în căsuţă, cît şi în magazii era întuneric; luminile nu fuseseră încă aprinse. Oaspetele strigă cu o voce scăzută:

— Niza!

La această chemare, o uşă scîrţîi şi în penumbra serii apăru o femeie tînără fără văl, se aplecă deasupra balustradei şi scrută, alarmată, întunericul, vrînd să afle cine a venit. Recunoscîndu-l pe cel sosit, îi zîmbi prietenos, dînd din cap şi fă-cîndu-i semn cu mîna.

— Eşti sigură? o întrebă în elină, nu prea tare, Afranius.

— Singură, şopti de pe terasă femeia, bărbatu-meu a plecat azi-dimineaţă în Cezareea; spunînd aceasta, aruncă o privire spre uşă şi adăugă în şoaptă: dar slujnica e acasă. Şi făcu un gest care însemna: „Intră”.

Afranius aruncă o privire peste umăr, apoi urcă treptele de piatră, după care dispăru împreună cu gazda în căsuţă. Acolo Afranius nu zăbovi mult, vreo cinci minute. După aceea părăsi căsuţa şi, lăsîndu-şi mai jos gluga peste ochi, ieşi în stradă. La ceasul acela, în case se aprindeau luminările, forfota din ajun de sărbătoare mai era încă în toi. Şi Afranius, călare pe asin, se pierdu în şuvoiul de trecători şi călăreţi. Ce drum o fi urmat după aceea — nu se ştie.

Rămînînd singură, femeia căreia Afranius i-a spus „Ni-za” începu să se schimbe, tare grăbită. Dar, oricît de greu îi venea să caute pe întuneric lucrurile de care avea nevoie, nu aprinse lumina şi nu-şi chemă slujnica. Numai după ce fu gata şi-şi aruncă pe cap un văl întunecat, în căsuţă îi răsună vocea:

— Dacă mă caută cineva, spune-i că m-am dus în vizită la Enanta.

Drept răspuns, se auzi în întuneric bombănitul bătrînei slujnice:

— La Enanta!