— Hai, hai, hai, taci din gură, o potoli Niza şi, ca o umbră, se prelinse din căsuţă. Sandalele ţăcăniră pe lespezile de piatră ale curţii. Bombănind, slujnica încuie uşa dinspre terasă, iar Niza părăsi casa.

În acelaşi timp, dintr-o altă ulicioară a Oraşului de Jos, o ulicioară frîntă, care cobora în trepte repezi spre unul din eleş-teele oraşului, pe portiţa unei case nearătoase, cu ferestrele dînd numai spre curte, ieşi un tînăr cu barbă măruntă, tunsă îngrijit. Purta un kefi alb, care-i cădea peste umeri, un taleth albastru, nou, de sărbătoare, cu ciucuri şi sandale noi, care scîrţîiau în picioare. Bărbatul acesta frumos, cu nasul coroiat, gătit ca pentru marea sărbătoare, mergea vioi — ajungîndu-i din urmă şi întrecîndu-i pe trecătorii grăbiţi să ajungă acasă la cina solemnă — şi se uita cum se luminau una după alta ferestrele. Tînărul o luă pe drumul care ducea prin dreptul unui bazar, spre palatul marelui preot Caiafa, aşezat la poalele colinei pe care se înălţa templul.

După un timp, putea fi văzut intrînd pe poarta palatului lui Caiafa. Iar ceva mai tîrziu, părăsind curtea palatului.

După vizita la palat, unde se şi aprinseră torţele şi făcliile, şi unde era forfotă ca-n zi de sărbătoare, tînărul porni mai radios şi mai vesel, grăbit să ajungă înapoi în Oraşul de Jos. Acolo unde strada se vărsa în piaţa bazarului, prin îmbulzeala şi forfota mulţimii, îl ajunse din urmă o femeie sprinţară, cu un văl negru tras peste ochi şi mers săltăreţ. Trecînd înaintea frumosului tînăr, femeia dădu la o parte, pentru o clipă numai, vălul şi-i aruncă o ocheadă, dar nu-şi mai încetini pasul, ci chiar îl iuţi, încercînd parcă să dispară din faţa celui pe care-l depăşise.

Tînărul nu numai că o văzu pe femeie, dar o şi recunoscu, şi recunoscînd-o, tresări; se opri locului o clipă, neştiind parcă ce să facă şi o privi cum se îndepărta, apoi porni s-o ajungă din urmă. Gata-gata să dărîme un trecător ce ducea un ulcior în mînă, tînărul ajunse din urmă femeia şi, gîfîind de emoţie, o strigă:

— Niza!

Femeia se întoarse, îşi îngustă ochii, lăsînd să i se citească pe chip un simţămînt de ciudă, şi-i răspunse rece în elină:

— Ah, tu eşti, Iuda? Nu te-am mai recunoscut dintr-o dată. De altfel, să ştii că e semn bun. La noi se spune că, dacă nu recunoşti pe cineva, omul acela se va îmbogăţi negreşit...

Adînc tulburat, simţind cum îi saltă inima aidoma unei păsări prinse sub un văl negru, Iuda o întrebă în şoaptă întretăiată, de teamă să nu fie auzit de trecători:

— Unde te duci, Niza?

— Ce-ai nevoie să ştii? răspunse Niza, încetinind pasul şi privindu-l trufaş pe Iuda.

În glasul lui Iuda răsunară intonaţii de copil, atunci cînd îi şopti pierdut:

— Dar, cum, cum aşa... Doar ne-am înţeles... Am vrut să vin la tine. Tu mi-ai spus că toată seara vei fi acasă...

— Nu, nu, răspuse Niza şi împinse capricioasă înainte buza de jos, din care pricină lui Iuda i se păru că chipul ei — cel mai frumos chip pe care-l văzuse vreodată — deveni şi mai frumos. Am început să mă plictisesc. La voi e sărbătoare, şi tu ce-ai fi dorit să fac? Să stau şi să te ascult cum oftezi pe terasă? Şi pe lîngă asta să-mi fie teamă că slujnica îi va povesti totul bărbatului meu? Nu, nu, m-am hotărît să ies afară din oraş, să ascult privighetorile.

— Cum, afară din oraş?... Întrebă derutat Iuda. Singură?

— De bună seamă, singură, răspunse Niza.

— Dă-mi voie să te conduc, o rugă abia răsuflînd Iuda. Gîndurile lui se înceţoşară, uitase totul pe lume şi privea

rugător în ochii albaştri ai Nizei, care acum păreau negri. Niza nu-i răspunse şi mări pasul.

— De ce taci, Niza? o întrebă tînguitor Iuda, potrivindu-şi pasul după al ei.

— N-o să mă plictisesc cu tine? întrebă deodată Niza oprin-du-se.

La aceste cuvinte gîndurile lui Iuda se învălmăşiră de-a binelea.

— Atunci fie, se muie în sfîrşit Niza, să mergem.

— încotro, unde să mergem?

— Aşteaptă puţin, să intrăm în această curticică şi să ne înţelegem; altfel mi-e frică să nu mă întîlnesc cu cineva dintre cunoscuţi care să spună apoi bărbatului că m-a văzut cu ibovnicul pe stradă.

Niza şi Iuda părăsiră piaţa şi discutau acum în şoaptă, sub bolta unei curţi.

— Du-te la grădina de măslini, şoptea Niza, trăgînd vălul peste ochi şi întorcîndu-se să n-o vadă un om care tocmai intra pe poartă cu o găleată în mînă. La Ghetsemani, dincolo de Cedron. Ai înţeles?

— Da, da, da...

— Voi pleca înainte, continuă Niza, dar tu să nu vii îndată după mine. Mai adastă. Eu o iau înainte... Cînd ai să treci peste rîuleţ... ştii unde-i grota?

— Ştiu, ştiu...

— O iei pe lîngă teascul de ulei în sus şi o coteşti spre grotă. Voi fi acolo. Dar să nu îndrăzneşti să vii îndată după mine; ai răbdare, aşteaptă aici, şi, cu aceste cuvinte, Niza ieşi de sub boltă, ca şi cînd nici n-ar fi stat de vorbă cu Iuda.

Iuda zăbovi un timp de unul singur, străduindu-se să-şi adune gîndurile răsfirate. Printre altele, îi trecu prin minte cum îşi va explica el lipsa la cina de sărbătoare, acasă la rudele lui. Rămase pe loc şi încercă să născocească o minciună, dar din pricina tulburării nu reuşi să se adune să ticluiască ceva ca lumea şi picioarele îl duseră fără voia lui încet de sub bolta porţii.

Acum părăsi drumul iniţial, nu se mai grăbea spre Oraşul de Jos, ci o coti înapoi spre palatul lui Caiafa. Sărbătoarea intrase în oraş. Din ferestrele caselor se revărsau lumini scînte-ietoare şi răsunau cîntări solemne. Pe caldarîm, trecătorii în-tîrziaţi mînau măgăruşi, îndemnîndu-i cu vergeaua şi strigînd la ei. Picioarele îl duceau fără voia lui, şi tînărul nici nu băgă de seamă cum au trecut în goană pe lîngă el turnurile înspăi-mîntătoare, năpădite de muşchi, ale cetăţii lui Antonius, nu auzi cîntînd trîmbiţele în