După ce trecu de turnuri, Iuda se întoarse şi văzu cum, la o înălţime înspăimîntătoare, deasupra templului, s-au aprins două menorahuri gigantice. Dar şi pe acestea nu le văzu de-cît vag. I se păru că deasupra Yerushalayimului s-au aprins zece candele nemaivăzut de uriaşe care se întreceau cu lumina singurei candele ce se înălţa din ce în ce mai sus deasupra Yerushalayimului — luna.

Acum, lui Iuda nu-i mai păsa de nimic, se grăbea spre poarta Ghetsemani, voia să iasă cît mai repede din oraş. La răstimpuri i se părea că în faţa lui, printre spinările şi figurile trecătorilor, zăreşte mica siluetă dănţuitoare care-l poartă pe urmele ei. Dar era o iluzie. Iuda înţelegea că Niza l-a depăşit cu mult. Trecu în fugă pe lîngă dughenile zarafilor şi ajunse în sfîrşit la poarta Ghetsemani. Aci, arzînd de nerăbdare, fusese totuşi nevoit să zăbovească. In oraş intrau cămile, în urma lor pătrunse o patrulă militară siriană, pe care Iuda o blestemă în gînd...

Dar toate au un sfîrşit. Nerăbdătorul Iuda se găsea acum dincolo de zidul oraşului. Pe partea stingă, văzu un mic cimitir, iar alături cîteva corturi ale pelerinilor, din pînză dungată. După ce străbătu drumul plin de praf şi scăldat de lună, Iuda se repezi spre rîuşorul Cedron, să-l treacă. Apa bolborosea încetişor sub picioarele lui. Sărind din piatră în piatră, ieşi în sfîrşit pe malul celălalt, unde se afla grădina Ghetse-mani, şi văzu, plin de bucurie, că drumul prin dreptul grădinilor era pustiu. Nu departe, se zărea poarta pe jumătate dă-rîmată a unei grădini întinse de măslini.

După oraşul sufocant, pe Iuda îl învălui mirosul îmbătător al nopţii de primăvară. Din poienile grădinii Ghetsemani se revărsau peste gard, în valuri, arome de mirt şi de salcîm. Poarta nu era păzită, nu era ţipenie acolo şi, după cîteva minute, Iuda alerga sub umbra misterioasă a uriaşilor măslini cu coroane bogate. Drumul mergea la deal. Iuda urca, răsu-flînd din greu, păşind în răstimpuri, prin întuneric, pe covoarele meşteşugit ţesute de lună, care îi reamintiră covoarele din prăvălia gelosului soţ al Nizei.

Peste o vreme, se desluşi în stînga, pe o poiană, moara de ulei cu piatra ei grea şi cu un morman de butoaie. Grădina era pustie — lucrul se terminase la apusul soarelui; şi, acum, în văzduh răsunau pe întrecute triluri de privighetori.

Locul spre care mergea Iuda era aproape. Ştia că în dreapta, în întuneric, se va auzi acum şopotul apei ce se scurgea în grotă. Ceea ce se şi întîmplă — îl auzi. Aerul se răcorea tot mai mult. Atunci, încetinindu-şi pasul, strigă încet:

— Niza!

Dar, în locul ei, dezlipindu-se de tulpina groasă a unui măslin, sări în drum un bărbat îndesat, ţinînd în mînă ceva ce strălucea şi pieri într-o clipă. Iuda scoase un strigăt slab, se dădu înapoi, dar un al doilea om îi aţinu calea.

Primul, din faţa lui, îl întrebă:

— Cîţi bani ai primit? Spune, dacă vrei să scapi cu viaţă! Speranţa licări în inima lui Iuda şi strigă deznădăjduit:

— Treizeci de arginţi! Treizeci de arginţi! Tot ce am primit e la mine! Iată banii! Luaţi-l, dar lăsaţi-mi viaţa!

Omul din faţă îi smulse punga din mînă. În aceeaşi clipă, în spatele lui, celălalt ridică un cuţit şi-l izbi pe frumosul îndrăgostit sub omoplat. Trupul lui Iuda se prăvăli înainte, şi mîinile lui, cu degetele închircite, zvîcniră în aer. Omul din faţă îl prinse în cuţitul său şi-l înfipse pînă-n plasele în inima lui Iuda.

— Ni.. .za... silabisi Iuda cu o voce joasă, plină de mustrare şi nu cu vocea lui înaltă, pură şi tînără. Apoi nu mai scoase o vorbă. Corpul i se prăbuşi cu atîta putere, încît pă-mîntul bubui sub el.

Atunci, apăru în drum o a treia siluetă. Avea pe umeri o mantie şi pe cap o glugă.

— Nu zăboviţi! porunci el.

Ucigaşii împachetară repede într-o bucată de piele punga, împreună cu biletul pe care-l întinsese al treilea om, şi o legară cruciş cu sfoară. Al doilea om băgă pachetul în sîn, apoi cei doi ucigaşi săriră din drum mistuindu-se în penumbra dintre măslini. Al treilea, însă, se aplecă deasupra celui ucis şi-l privi în faţă. În umbră, chipul mortului i se păru alb ca varul şi de o frumuseţe iluminată.

După cîteva secunde, pe drum nu se mai găsea nici un om viu. Trupul neînsufleţit zăcea cu mîinile larg desfăcute. Luna lumina laba piciorului stîng, făcînd să se vadă clar curelele sandalei.

Întreaga grădină Ghetsemani răsuna de cîntecul privighetorilor.

Unde s-au dus cei doi care-l înjunghiară pe Iuda, nu ştie nimeni, dar drumul celui de-al treilea om, cu glugă, se cunoaşte. Părăsind cărarea, porni grăbit printre măslini, strecurîn-du-se spre sud. Trecu peste gardul grădinii, departe de poarta principală, în colţul ei de la sud, acolo unde se năruiseră pietrele din creştetul zidului. În curînd ajunse pe ţărmul Cedro-nului. Aici intră în apă şi merse o vreme pe firul ei, pînă ce răsăriră în depărtare siluetele a doi cai şi a unui om. Animalele stăteau şi ele în rîuşor. Apa şiroia, spălîndu-le copitele. Păzitorul cailor încalecă pe unul dintre ei, omul cu glugă sări pe celălalt, apoi porniră amîndoi, fără grabă, pe firul apei, în trosnetul pietrelor de sub copitele cailor. După cîtva timp, călăreţii ieşiră din rîu, se urcară pe ţărmul dinspre Yerushalayim şi-şi continuară drumul la pas, de-a lungul zidului oraşului. Deodată, cel ce adusese caii se despărţi de celălalt şi, luînd-o la trap, dispăru; omul cu glugă se opri locului, descăleca pe un drum pustiu, îşi scoase mantia, o întoarse pe dos, scoase de sub mantie un coif turtit, fără penaj, şi-l puse pe cap. Acum se sui în şa un bărbat în hlamidă militară, cu o spadă scurtă la şold. Strînse din dîrlogi, şi calul iute, de cavalerie, o luă la trap, scuturîndu-l pe călăreţ. Drumul nu era lung — călăreţul se apropia de poarta de sus a Yerushalayimului.

Sub arcada porţii dansa şi sălta flacăra neliniştită a torţelor. Santinelele din centuria a doua a Legiunii Fulminanta şedeau pe bănci