Luminile de sărbătoare înecau oraşul. La toate ferestrele juca lumina opaiţelor şi de pretutindeni, contopindu-se într-un cor lipsit de armonie, răsunau vocile oamenilor. Din cînd în cînd, zvîrlind cîte o privire pe ferestrele ce dădeau în stradă, călăreţul putea să-i vadă pe oameni stînd la masă şi ospă-tîndu-se cu carne de ied. Printre tăvi cu ierburi amare licăreau cupe cu vin. Fluierînd domol o melodie, călăreţul se strecura în trap lin pe străzile pustii ale Oraşului de Jos spre turnul lui Antonius, uitîndu-se din cînd în cînd la sfeşnicele cu cinci braţe din vîrful templului, nemaivăzute nicăieri în lume, în care ardeau luminări în văpăi, sau la luna care plutea deasupra sfeşnicelor.

Palatul lui Irod cel Mare nu lua deloc parte la festivităţile din noaptea de Paşti. Numai în încăperile auxiliare din partea de sud a palatului, unde erau încartiruiţi ofiţerii cohortei romane şi legatul legiunii, se zăreau lumini şi se simţea o oarecare animaţie. Partea din faţă însă, cea principală, unde — împotriva voinţei lui — se găsea singurul locatar al palatului, procuratorul, era toată, împreună cu colonadele şi statuile ei de aur, inundată de lumina orbitor de strălucitoare a lunii. Aci, în interiorul palatului, domneau întunericul şi liniştea.

Procuratorul, aşa cum îi spusese şi lui Afranius, nu voise să intre în palat. Poruncise să i se facă patul pe terasă, acolo unde prînzise şi unde condusese interogatoriul în dimineaţa aceea. Se culcase pe patul pregătit, dar nu se lipea somnul de el. Luna, liberă, plutea în înaltul unui cer senin şi timp de cîteva ceasuri nu-şi desprinse ochii de la ea.

În sfîrşit, pe la mijlocul nopţii, somnul se îndură de hegemon. Căscînd spasmodic, procuratorul îşi descheie şi-şi aruncă de pe el pelerina, îşi descătărămă cureaua cu care se încingea peste cămaşă şi de care atîrna un cuţit lat, de oţel, în teacă, le puse în jeţul de lîngă pat, apoi îşi scoase sandalele şi se întinse. În aceeaşi clipă, Banga se urcă în pat şi se culcă lîngă el, cap la cap, iar procuratorul, punînd mîna pe gîtul cîinelui, închise, în sfîrşit, ochii. Numai atunci adormi şi dulăul.

Patul se afla în semiobscuritate; o coloană îl apăra de lumina lunii; totuşi, de la treptele intrării spre pat, se întindea o fîşie de raze luminoase. Şi numai cînd pierdu legătura cu tot ce-l înconjura aievea, procuratorul porni fără zăbavă pe fîşia luminoasă, îndreptîndu-se în sus, spre lună. Izbucni chiar în rîs, de bucurie, în somn — atît de minunat şi de neuitat se înjgheba totul pe drumul acesta străveziu şi albastru. Mergea însoţit de Banga, alături de filozoful-vagabond. Discutau despre ceva foarte complicat şi important şi nici unul dintre ei nu putea să-l biruie pe celălalt. În nici o privinţă nu coincideau părerile lor, din care cauză controversa era deosebit de interesantă şi interminabilă. Se înţelege de la sine că execuţia din ziua aceea se dovedise a fi o pură neînţelegere: doar iată, filozoful care născocise un lucru atît de aiurit, cum că toţi oamenii au inimă bună, mergea lîngă procurator: prin urmare, era în viaţă.

Şi, desigur, ar fi fost îngrozitor chiar să te gîndeşti că un asemenea om putea fi executat. Supliciul nu a avut loc! Nu! Iată în ce consta farmecul acestei călătorii în sus pe treptele lunii.

Aveau timp destul; ploaia torenţială, cu trăsnete şi fulgere, nu va veni decît spre seară, şi laşitatea e, fără doar şi poate, unul dintre cele mai îngrozitoare vicii. Aşa spunea Yeshua Ha-Nozri. Nu, filozofule, te contrazic: laşitatea este cel mai îngrozitor dintre vicii!

Uite, de pildă, actualul procurator al Iudeii, pe cînd era tribun al legiunii, nu se înspăimîntase în Valea Fecioarelor, cînd germanii turbaţi de furie fuseseră gata-gata să-l sfîşie pe uriaşul Moartea-Şobolanilor. Dar dă-mi voie, filozofule! Oare se poate ca tu, cu inteligenţa ta, să crezi că procuratorul Iudeii ar putea să-şi distrugă cariera din pricina unui om care a săvîrşit o crimă împotriva cezarului?

Da, da... gemea şi plîngea cu sughiţuri în somn Pilat. Bineînţeles, are să şi-o distrugă. Dimineaţă n-ar fi făcut-o, dar acum, noaptea, cîntărind totul, este de acord să şi-o distrugă. Va face orice ca să-l salveze de la execuţie pe acest visător nebun şi vraci, care nu are absolut nici o vină!

— De-acum înainte vom fi totdeauna împreună, îi spunea în somn filozoful-vagabond în zdrenţe care, nu se ştie cum, apăruse în calea Călăreţului cu lancea de aur; dnd se va vorbi de unul, pe loc se va spune şi de celălalt! De voi fi pomenit eu, în aceeaşi clipă te vor pomeni şi pe tine! Pe mine, un copil găsit, fiul unor părinţi necunoscuţi, şi pe tine, fiul unui rege-cititor în stele şi al unei fete de morar, frumoasa Pila.

— Te rog, nu mă uita, pomeneşte-mă şi pe mine, fiul cititorului în stele, îl ruga în somn Pilat pe filozof.

Şi, primind asigurări printr-un clătinat afirmativ din cap de la cerşetorul din En-Sarid, care păşea alături cu el, crudul procurator al Iudeii plîngea în somn şi rîdea de bucurie.

Toate acestea erau bune, dar cu atît mai îngrozitoare fu trezirea din somn a hegemonului. Banga începu să mîrîie la lună, şi drumul albastru, alunecos, uns parcă cu untdelemn se prăbuşi. Deschise ochii şi primul lucru de care îşi aduse aminte a fost că supliciul avusese loc. Primul lucru pe care-l făcu procuratorul a fost să-şi încleşteze, cu un gest obişnuit, mîna în zgarda lui Banga; apoi începu să caute luna cu ochi de bolnav şi văzu că mai scăpătase puţin pe boltă şi se mai argintase. Lumina ei era sfîşiată de o lumină neplăcută, care-l supăra şi juca pe balcon chiar în faţa ochilor săi. În mîinile centurionului Moartea-Şobolanilor fîlfîia şi fumega o torţă. Cel care o ţinea se uita într-o parte cu frică şi ură la primejdioasa fiară care se pregătea să sară asupra lui.

— Stai cuminte, Banga, porunci procuratorul cu o voce bolnavă şi tuşi. Apărîndu-şi cu mîna ochii de lumină, el continuă: Nici