noaptea şi nici în bătaia lunii nu am linişte!... O, zei... De altfel, şi tu, Marcus, ai o funcţie ingrată. Îi schilodeşti pe soldaţi...

Marcus îl privea tare uimit, şi procuratorul îşi dădu seama de realitate. Pentru a îmblînzi cuvintele fără rost pe care le spusese pe jumătate adormit, el continuă:

— Nu te supăra, centurion. Situaţia mea, îţi repet, este şi mai rea. Ce doreşti?

— A venit comandantul pazei secrete, îl vesti, liniştit, Marcus.

— Cheamă-l, cheamă-l, porunci procuratorul, şi, dregîn-du-şi vocea, tuşi; apoi începu să-şi caute cu picioarele desculţe sandalele.

Flacăra se porni să joace pe coloane, încălţările centurionului bătură mozaicul, şi acesta ieşi în grădină.

— Nici la lumina lunii nu am linişte, îşi spuse, scrîşnind din dinţi, procuratorul.

Pe balcon, în locul centurionului, apăru omul cu glugă.

— Banga, stai cuminte, spuse încet procuratorul, strîn-gînd dulăul de ceafă.

înainte de a rosti o vorbă, Afranius aruncă în jur, după obiceiul său, priviri cercetătoare; se cufundă în umbră şi, con-vingîndu-se că în afară de Banga nu mai e nici un străin pe balcon, spuse încet:

— Te rog să mă înaintezi Tribunalului, procuratorule! Ai avut dreptate. N-am fost în stare să-l păzesc pe Iuda din Kiriat. A fost înjunghiat. Te rog să fiu judecat şi să-mi primeşti demisia.

Lui Afranius i se păru că-l cercetează două perechi de ochi — ai cîinelui şi ai lupului.

Afranius scoase de sub hlamidă o pungă scorojită din pricina sîngelui, pecetluită cu două sigilii.

— Iată punga cu banii pe care ucigaşii au aruncat-o în taină în casa marelui preot. Sîngele de pe ea este al lui Iuda din Kiriat.

— Demn de luat aminte. Cît e în pungă, întrebă Pilat, aple-cîndu-se peste ea.

— Treizeci de arginţi. Procuratorul zîmbi ironic, spunînd:

— Puţin. Afranius tăcea.

— Unde e cel ucis?

— Asta nu ştiu, răspunse cu demnitate calmă omul care nu se despărţea niciodată de gluga sa. În dimineaţa aceasta vom începe cercetările.

Procuratorul tresări, lăsînd din mînă cureaua sandalei, care nu voia deloc să se încheie.

— Ştii sigur că a fost ucis? Primi un răspuns sec:

— Eu, procuratorule, fac serviciul de cincisprezece ani în Iudeea. Mi-am început slujba pe timpul lui Valerius Gratus. Nu am nevoie să văd neapărat cadavrul, ca să pot spune că omul a fost ucis, şi iată, raportez că cel care purta numele de Iuda din Kiriat a fost înjunghiat acum cîteva ore.

— Iartă-mă, Afranius, răspunse Pilat. Nu m-am trezit încă bine, de asta am şi vorbit aşa. Dorm prost — procuratorul zîmbi ironic — şi tot timpul văd în vis razele lunii. Închi-puie-ţi ce caraghios e! Mi se pare mereu că mă plimb pe raza asta...

Aşadar, aş vrea să aflu ce părere ai în legătură cu chestiunea aceasta. Unde ai de gînd să-l cauţi: ia loc, şef al serviciului secret.

Afranius se înclină, împinse jeţul mai aproape de pat şi se aşeză în zăngănit de spadă.

— Am de gînd să-l caut în preajma morii de ulei din grădina Ghetsemani.

— Da, da... Dar de ce tocmai acolo?

— Hegemonule, am motive să cred că Iuda nu a fost ucis în Yerushalayim, dar nici prea departe de el, ci pe-aproape.

— Socot că eşti unul dintre cei mai străluciţi cunoscători ai meseriei dumitale. Nu ştiu, de altfel, care-i situaţia la Roma, dar în colonii nu există un altul care să-ţi fie deopotrivă. Dar explică-mi, te rog, de ce ai de gînd să-l cauţi tocmai acolo?

— În nici un caz nu admit ideea, spunea încet Afranius, că Iuda s-a dat pe mîna unor oameni suspecţi în raza oraşului. Pe stradă nu poţi ucide în taină. Deci, a fost ademenit, desigur, într-un subsol. Dar cei din serviciul meu îl căutau deja în Oraşul de Jos, şi, fără doar şi poate, l-ar fi găsit, dacă ar fi fost acolo. El însă nu se afla în oraş, asta ţi-o garantez. Dacă ar fi fost omorît departe de oraş, acest pachet cu bani n-ar fi putut să fie aruncat atît de repede. A fost omorît aproape de oraş. Au reuşit să-l ademenească în afara oraşului.

— Nu pricep cum s-a putut face acest lucru!

— Da, procuratorule, este problema cea mai grea în toată afacerea asta şi nici nu ştiu dacă voi reuşi s-o rezolv.

— Într-adevăr, e pur şi simplu enigmatic! într-o seară de sărbătoare, un om credincios pleacă, nu se ştie de ce, în afara oraşului, părăsind masa de Paşti, şi acolo piere. Cine şi prin ce anume a putut să-l ademenească? Nu cumva o fi făcut treaba asta o femeie? întrebă deodată inspirat procuratorul.

Afranius îi răspunse calm şi convingător:

— în nici un caz, procuratorule. Asta este cafegoric exclus. Trebuie să raţionăm logic. Cine era interesat în moartea lui Iuda? Nişte vînzători nomazi, un cerc în care categoric nu erau nici un fel de femei. Ca să te însori, procuratorule, se cer bani, ca să aduci un om pe lume, tot de ei e nevoie, dar ca să căsăpeşti un om cu ajutorul unei femei, e nevoie de foarte mulţi bani, şi nici un fel de vagabonzi nu-i au. Nu a fost nici o femeie în povestea asta, procuratorule. Am să spun mai mult, o asemenea interpretare a omorului nu poate decît să ne facă să pierdem urma, să împiedice cercetările şi să mă încurce pe mine.

— Văd că ai perfectă dreptate, Afranius, zise Pilat, iar eu mi-am permis să exprim doar o presupunere.

— Care este, din păcate, greşită, procuratorule.

— Bine, dar atunci despre ce-i vorba? exclamă procuratorul, scrutînd cu o atenţie încordată chipul lui Afranius.

— Presupun că e vorba tot de bani.

— E o idee extraordinară! Dar cine şi pentru ce putea să-i propună bani, noaptea, în afara oraşului?

— O, nu, procuratorule, nu aşa. Am o singură presupunere, şi dacă nu am dreptate, alte explicaţii cred că nu voi găsi. Afranius se aplecă mai aproape de procurator şi încheie în şoaptă: Iuda a vrut să-şi ascundă banii într-un loc ferit, pe care nu-l cunoştea decît el.

— E o explicaţie foarte subtilă. Se vede că aşa s-au şi petrecut lucrurile. Acum te înţeleg, nu l-au ademenit oamenii, ci ţelul lui propriu. Da, da, aşa este.

— Aşa este. Iuda era neîncrezător, el ascundea banii