— Da, dumneata ziceai de grădina Ghetsemani... Dar de ce tocmai acolo ai intenţia să-l cauţi — asta, recunosc, n-o înţeleg.

— O, procuratorule, e lucrul cel mai simplu. Nimeni n-o să-şi ascundă banii în preajma drumurilor, în locuri deschise şi pustii. Iuda nu se afla nici în drum spre Hebron, nici în drum spre Betania. El trebuia să fie într-un loc apărat, ferit, într-un loc cu copaci. Este atît de simplu. Dar alte locuri, în afară de Ghetsemani, nu sînt în apropierea Yerushalayimu-lui. El nu putea să plece departe.

— M-ai convins cu desăvîrşire. Aşadar, ce-i de făcut acum?

— Am să încep neîntîrziat să-i caut pe ucigaşii care l-au urmărit pe Iuda dincolo de oraş, iar personal, după cum ţi-am mai raportat, mă duc să mă predau, ca să fiu judecat.

— Pentru ce?

— Garda mea l-a scăpat din vedere aseară, în bazar, după ce a părăsit palatul lui Caiafa. Cum s-a întîmplat una ca asta, nu înţeleg. Nu am mai întîmpinat aşa ceva de cînd sînt. A fost luat sub supraveghere imediat după discuţia noastră. Dar în raionul bazarului el a schimbat drumul, a făcut o buclă atît de ciudată, încît a dispărut fără urmă.

— Aşa. Îţi declar că nu consider necesar să te înaintez tribunalului. Ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă, şi nimeni pe lumea asta — aici procuratorul zîmbi — nu ar fi fost în stare să facă mai mult decît ai făcut dumneata! Trage la răspundere pe iscoadele care l-au pierdut pe Iuda. Dar şi aici, te previn, n-aş vrea să fii prea sever. La urma urmei, am făcut totul spre a-i purta de grijă ticălosului acestuia! Da, am uitat să te întreb — procuratorul îşi frecă fruntea —, cum de au izbutit să arunce nevăzuţi punga cu bani în curtea lui Caiafa?

— Să vezi, procura torule... Nu e o treabă prea grea. Răzbunătorii au trecut prin spatele palatului lui Caiafa, pe unde stradela domină curtea interioară, şi au aruncat pachetul peste gard.

— Împreună cu biletul?

— Da, întocmai cum ai presupus, procura torule. De altfel... aici Afranius smulse pecetea de pe pachet şi-i arătă lui Pilat interiorul acestuia.

— Vai de mine, Afranius, ce faci, peceţile acestea sînt precis de la templu!

— Procuratorul nu trebuie să se neliniştească din pricina acestei chestiuni, răspunse Afranius, închizînd pachetul la loc.

— E posibil să ai toate peceţile? întrebă Pilat rîzînd.

— Altfel nici nu se poate, procuratorule, îi răspunse fără să rîdă, pe un ton foarte sever, Afranius.

— Îmi închipui ce s-a petrecut la Caiafa.

— Da, hegemon. S-a iscat mare zarvă. Am fost invitat de îndată.

Pînă şi în semiîntuneric se vedeau strălucind ochii lui Pilat.

— Demn de luat aminte, demn de luat aminte...

— Dă-mi voie să nu fiu de părerea ta, procuratorule, nu e un lucru demn de luat aminte. E o treabă din cale-afară de plicticoasă şi obositoare. La întrebarea mea dacă în palatul lui Caiafa se plătise cuiva vreo sumă de bani, am primit un răspuns hotărît: nu.

— Aha, aşa? Dacă-i aşa, e bine. Nu s-a plătit, prin urmare, nu s-a plătit. Cu atît mai greu va fi să pui mîna pe ucigaşi.

— Acesta este adevărul, procuratorule.

— Da, Afranius, iată ce mi-a trecut deodată prin minte: nu cumva el şi-a pus capăt zilelor?

— O, nu, procuratorule, îi răspunse Afranius, răsturnîn-du-se chiar de mirare în fotoliu, iartă-mă, dar este absolut neverosimil!

— Ah, în acest oraş totul este verosimil. Sînt gata să pun rămăşag că, în timpul cel mai scurt, zvonurile despre acest lucru se vor răspîndi prin tot oraşul.

Aici Afranius îşi aruncă din nou privirea spre procurator, stătu o clipă pe gînduri şi-i răspunse:

— Asta n-ar fi exclus, procuratorule.

Era clar că procuratorul nu izbutea defel să alunge din minte problema referitoare la omorul omului din Kiriat, deşi totul se dovedea a fi cît se poate de limpede, aşa încît spuse cu un aer chiar visător:

— Aş fi vrut şi eu să văd cum îl omorau.

— A fost omorît cu o artă neîntrecută, procuratorule, îi răspunse Afranius, uitîndu-se cu o oarecare ironie la procurator.

— De unde ştii asta?

— Binevoieşte a-ţi îndrepta atenţia asupra pungii, procuratorule, îi răspunse Afranius, îţi garantez că sîngele lui Iuda a ţîşnit în valuri. Am avut ocazia, în viaţa mea, să văd oameni omorîţi.

— Aşadar, el nu se va mai scula?

— Nu, procuratorule, el se va scula atunci cînd va răsuna deasupra lui trîmbiţa lui Mesia, care este aşteptat aici, răspunse zîmbind filozofic Afranius. Dar înainte de asta, el nu se va scula.

— Ajunge, Afranius. Totul este limpede. Să trecem la în-mormîntare.

— Cei executaţi au fost îngropaţi, procuratorule.

— Vai, Afranius, ar fi o crimă să fii dat în judecată. Eşti demn de cea mai mare răsplată. Cum s-au petrecut lucrurile?

Acesta începu să povestească: în timp ce el era ocupat cu cazul Iuda, cîţiva oameni din paza secretă, conduşi de ajutorul lui, au ajuns la colină pe cînd se lăsa noaptea. În vîrful colinei s-a descoperit că lipsea un cadavru. Pilat tresări, spu-nînd răguşit:

— Vai de mine, cum de n-am prevăzut asta!...

— Nu e cazul să te alarmezi, procuratorule, spuse Afranius, urmîndu-şi povestirea. Trupurile lui Dismas şi Hestas, cu ochii scoşi de păsările răpitoare, au fost ridicate, şi straja s-a repezit de îndată în căutarea celui de-al treilea cadavru. A fost găsit curînd. Un om oarecare...

— Levi Matei, zise Pilat, mai curînd afirmativ decît interogativ.

— Da, procuratorule... Levi Matei se ascunsese în peşteră, pe coasta dinspre nord a Golgotei, aşteptînd căderea întunericului. Trupul gol al lui Yeshua Ha-Nozri era lîngă el. Cînd straja a intrat în peşteră cu torţa, Levi a fost cuprins de furie şi deznădejde. Striga că nu săvîrşise nici o crimă şi că orice om are dreptul, după lege, să înmormînteze pe un criminal executat, dacă vrea s-o facă. Levi Matei spunea că n-are de gînd să se despartă de cadavru. Era aţîţat, striga numai el ştie ce, ba rugîndu-se, ba ameninţînd şi blestemînd...

— A fost nevoie să se pună mîna pe el? întrebă, mohorît, Pilat.

— Nu, procuratorule, nu, răspunse, liniştindu-l, Afranius. Nebunul ăsta obraznic s-a potolit după ce a fost lămurit că