trupul va fi îngropat. Înţelegînd ce voiam să facem, s-a îm-blînzit, dar a declarat că nu va pleca nicăieri şi că vrea să ia parte la înmormîntare. A declarat că nu va pleca nici chiar dacă va fi ameninţat cu moartea şi chiar a întins soldaţilor un cuţit de tăiat pîine, pe care-l avea la el, cu care să-l ucidă.

— A fost gonit? întrebă, înăbuşit, Pilat.

— Nu, procuratorule, nu. Ajutorul meu i-a îngăduit să ia parte la înmormîntare.

— Care dintre ajutoarele dumitale a condus toată treaba asta? întrebă Pilat.

— Tolmai, răspunse Afranius, adăugind neliniştit: Poate că a săvîrşit vreo greşeală?

— Continuă, răspunse Pilat. Nu s-a săvîrşit nici o greşeală, în general, sînt cam descumpănit, Afranius; pesemne că am de-a face cu un om care nu dă niciodată greş. Omul ăsta eşti dumneata.

— Levi Matei a fost luat în căruţă împreună cu trupurile celor executaţi şi, după vreo două ore, au ajuns în trecătoa-rea pustie de la nord de Yerushalayim. Acolo, straja, muncind în schimburi, a săpat într-un ceas o groapă adîncă, în care au fost îngropaţi cei trei executaţi.

— Goi?

— Nu, procuratorule. Soldaţii au luat cu ei, ca să-i acopere, nişte hitoane. Pe degetele celor îngropaţi au fost trase inele. Al lui Yeshua, cu o crestătură — al lui Dismas, cu două — iar al lui Hestas, cu trei. Groapa a fost astupată şi acoperită cu pietre. Semnul de recunoaştere îl ştie Tolmai.

— Vai, dacă aş fi putut prevedea! începu să vorbească, schimonosindu-se, Pilat, aş fi avut nevoie să-l văd pe acest Levi Matei...

— El este aici, procuratorule.

Pilat îl privi o vreme cu ochii larg deschişi, apoi spuse:

— Îţi mulţumesc pentru tot ce s-a făcut în treaba aceasta. Te rog să mi-l trimiţi mîine pe Tolmai, vestindu-l din timp că sînt mulţumit de el, iar pe dumneata, Afranius — procuratorul scoase din buzunarul brîului de piele care se afla pe masă un inel şi-l întinse şefului serviciului secret —, te rog să primeşti asta ca amintire.

Afranius se înclină, zicînd:

— Este o mare onoare pentru mine, hegemon.

— Pe soldaţii care au făcut înmormîntarea te rog să-i răsplăteşti. Pe copoii care l-au scăpat de sub supraveghere pe Iuda, mustră-i. Pe Levi Matei trimite-l chiar acum la mine. Vreau să aflu neîntîrziat amănunte în legătură cu Yeshua.

— Am înţeles, procuratorule, răspunse Afranius şi începu să se retragă salutînd din cap, iar procuratorul bătu din palme, strigînd slugilor:

— Veniţi încoace! O făclie sub colonadă!

Pe cînd Afranius ieşea în grădină, în spatele lui Pilat luminile începură să licărească în mîinile slugilor. S-au pus trei sfeşnice pe masă, în faţa procuratorului, şi noaptea scăldată în lumina lunii s-a retras de îndată în grădină, de parcă Afranius ar fi luat-o cu el. În locul celui plecat, pe balcon intră un om necunoscut, slab şi pirpiriu, însoţit de un centurion cu statură uriaşă. Centurionul, surprinzînd privirea procuratorului, se retrase numaidecît în grădină şi dispăru.

Procuratorul îl studia pe cel venit, aţintindu-l cu nişte ochi lacomi, uşor speriaţi. Astfel este privit orice om despre care s-au auzit multe vorbindu-se şi care în cele din urmă se arată la faţă.

Omul, să tot fi avut patruzeci de ani, negru la chip, zdrenţăros, acoperit cu noroi uscat, arunca priviri de lup pe sub sprîncene. Pe scurt, era foarte puţin arătos şi mai curînd semăna cu un cerşetor de pe străzile oraşului, dintre cei ce forfotesc în număr mare pe terasele templului sau în pieţele murdarului şi gălăgiosului Oraş de Jos.

Tăcerea îndelungată fu tulburată de purtarea ciudată a celui adus. Se schimbă la faţă, se clătină, şi, dacă nu s-ar fi apucat cu mîna murdară de marginea mesei, s-ar fi prăbuşit.

— Ce-i cu tine? îl întrebă Pilat.

— Nimic, răspunse Levi Matei, făcînd un gest, de parcă ar fi înghiţit ceva. Gîtul lui slab, gol şi cenuşiu se umflă, apoi se dezumflă din nou.

— Ce-i cu tine? repetă Pilat.

— Sînt obosit, răspunse omul, uitîndu-se posac în podea.

— Stai jos, zise Pilat, arătîndu-i jeţul.

Levi îl privi neîncrezător pe procurator, se îndreptă spre jeţ, se uită dintr-o parte şi speriat la rezemătoarele de aur şi nu se aşeză în jeţ, ci alături, jos pe podea.

— Ia explică-mi, de ce nu te-ai aşezat în jeţ? îl întrebă Pilat.

— Sînt murdar şi-l voi întina, zise Levi, cu ochii în pămînt.

— Ţi se va da numaidecît de mîncare.

— Nu mi-e foame.

— De ce minţi? întrebă încet Pilat. Tu doar n-ai mîhcat toată ziua, sau poate chiar şi mai de mult. Bine, nu mînca. Te-am chemat să-mi arăţi cuţitul pe care l-ai avut la tine.

— Mi l-au luat soldaţii, atunci cînd m-au adus aici, răspunse Levi, adăugind ursuz: Te rog să mi-l înapoiezi; trebuie să-l dau îndărăt stăpînului său. L-am furat.

— De ce?

— Ca să tai funiile.

— Marcus! strigă procuratorul. Şi centurionul păşi sub colonadă. Dă-mi cuţitul acestui om.

Centurionul scoase dintr-o teacă — îi atîrnau două de cingătoare — un cuţit murdar de tăiat pîine, îl întinse procuratorului, se retrase şi dispăru.

— De la cine ai luat cuţitul?

— Din brutăria de lîngă poarta Hebronului, cum intri în oraş pe stînga.

Pilat privi lama lată a cuţitului, o încercă cu degetul, să vadă, pesemne, dacă este sau nu ascuţită, şi spuse:

— În ceea ce priveşte cuţitul, nu avea nici o grijă. Va fi trimis la brutărie. Acum însă mai am nevoie de ceva: arată-mi papirusul pe care-l porţi la tine şi pe care sînt înscrise cuvintele lui Yeshua.

Levi se uită cu ură la Pilat şi zîmbi, dar cu atîta răutate, încît chipul i se sluţi.

— Vreţi să-mi luaţi totul? Pînă şi ultimul lucru pe care-l mai am? întrebă el.

— Nu ţi-am spus — dă-mi-l, răspunse Pilat, ţi-am spus — arată-mi-l.

Levi se scotoci în sîn şi scoase un sul. Pilat i-l luă din mînă, îl despături, îl întinse pe masă, între făclii şi, cu ochii îngustaţi, începu să studieze slovele de neînţeles, scrise cu cerneală. Greu era să înţelegi aceste rînduri strîmbe, şi Pilat se sucea, se pleca asupra papirusului, urmărind rîndurile cu degetul. Izbuti totuşi să desluşească într-un fel că scrierea aceea însemna un lanţ fără şir de cugetări, de date, de însemnări