Cu faţa crispată de încordare, Pilat citea cu ochii micşoraţi: „Vom vedea rîul curat al apei vieţii... Omenirea va privi soarele prin cristalul străveziu al...”

Aici Pilat tresări. În ultimele rînduri ale pergamentului descifra cuvintele „un mai mare viciu... laşitatea”.

Pilat făcu sul pergamentul şi, cu un gest brusc, i-l întinse lui Levi.

— Ia-l, spuse el şi tăcu. Apoi adăugă: După cîte văd, eşti un cărturar, şi n-are nici un rost, singur cum eşti, să umbli fără căpătîi, în veşminte de cerşetor. In Cezareea am o bibliotecă mare, sînt foarte bogat şi vreau să te iau în serviciul meu. Vei cerceta şi vei păstra papirusurile, vei fi hrănit şi îmbrăcat.

Levi se sculă.

— Nu, nu vreau, răspunse el.

— De ce? întrebă procuratorul, întunecîndu-se la chip... Îţi sînt nesuferit? Ţi-e teamă de mine?

Acelaşi zîmbet plin de răutate schimonosi faţa lui Levi.

— Nu, răspunse el. Tu te vei teme de mine. N-o să-ţi vină uşor să mă priveşti în faţă, după ce l-ai omorît.

— Taci, îl opri Pilat; uite, ia banii ăştia. Levi refuză, clăti-nînd din cap, şi procuratorul urmă: Ştiu că te socoti ucenic al lui Yeshua, dar eu îţi spun că n-ai învăţat nimic din ce ţi-a propovăduit el. Că, dacă ai fi făcut-o, ai fi primit negreşit să iei de la mine. Să ştii că, înainte de moarte, el a spus că nu învinuieşte pe nimeni. Pilat ridică semnificativ degetul, obrazul îi tresărea nervos... El ar fi primit să ia de la mine. Tu eşti crud, iar celălalt n-a fost crud deloc. Ce-ai să faci? Unde-ai să te duci?

Deodată, Levi se apropie de masă, se propti cu mîinile în tăblie şi, aţintindu-şi ochii arzători asupra lui Pilat, îi şopti:

— Află, hegemon, că la Yerushalayim e un om în care am să bag cuţitul. Vreau să ţi-o spun ca să ştii că va mai curge sînge.

— Şi eu ştiu că va mai curge, răspunse Pilat. Vorbele tale nu mă miră. De bună seamă, pe mine vrei să mă înjunghii?

— Pe tine n-am să izbutesc, îi răspunse Levi, rînjind, nu sînt atît de prost să nădăjduiesc la una ca asta. Dar îl voi înjunghia pe Iuda din Kiriat şi tot restul vieţii pentru asta am să trăiesc.

Atunci, ochii procuratorului se luminară de o neînchipuită plăcere; făcîndu-i semn lui Levi Matei să se apropie, îi spuse:

— N-ai cum. Nu-ţi mai face griji. Iuda a fost înjunghiat chiar în noaptea asta.

Levi făcu un salt înapoi şi, aruncînd priviri sălbatice în jur, strigă:

— Cine a făcut-o?

— Nu fi gelos, îi răspunse rînjind Pilat şi-şi frecă mîinile. Mi-e teamă că a avut el admiratori şi în afară de tine.

— Cine a făcut asta? mai repetă în şoaptă Levi.

— Eu am făcut-o, îi răspunse Pilat.

Levi căscă gura, îşi pironi privirea pe chipul procuratorului, iar acesta îi spuse încet:

— De bună seamă, nu e mult ceea ce s-a făcut, totuşi, eu am făcut-o. Şi adăugă: Acum, ai să primeşti ceva de la mine?

Levi cumpăni, se îmblînzi, şi în cele din urmă spuse:

— Porunceşte să mi se aducă o bucăţică de papirus curat.

Trecuse un ceas. Levi nu se mai afla în palat. Acum, liniştea zorilor era tulburată numai de zgomotul lin al paşilor — erau santinelele din grădină. Luna se spălăcea văzînd cu ochii şi în cealaltă margine a cerului se zărea o pată albicioasă — luceafărul.

Făcliile se stinseseră de mult. Pe pat, era culcat procuratorul. Dormea cu obrazul în palmă şi nu i se auzea respiraţia. Alături de el, dormea Banga. Astfel întîmpină Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului.

27 Sfîrşitul apartamentului 50

Cînd Margareta ajunse la ultimele cuvinte ale capitolului: „... Astfel întîmpină Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului” — se făcuse dimineaţă.

În curte, prin ramurile sălciilor şi teilor, vrăbiile îşi duceau conversaţia lor matinală, veselă şi agitată.

Margareta se ridică din fotoliu, îşi întinse mădularele şi abia atunci îşi dădu seama cît de istovit îi era trupul şi ce somn îi era. Curios lucru—în sufletul ei nu se petrecuse nici o schimbare. Gîndurile îi erau limpezi, nu se simţea defel zguduită de faptul că petrecuse noaptea într-un chip atît de miraculos. Nu o tulburau amintirile legate de participarea sa la balul Satanei, nici faptul că printr-o minune maestrul se afla din nou alături de ea, că romanul a renăscut din cenuşă şi că toate au revenit la locurile lor în subsolul din ulicioară, de unde fusese izgonit denunţătorul Aloizi Mogarîci. Într-un cuvînt, relaţiile ei cu Woland nu au atras după sine nici o neplăcere de ordin psihic. Totul era firesc, ca şi cînd altfel nici n-ar fi putut să fie.

Intră în odaia vecină şi, văzînd că maestrul doarme adînc şi liniştit, stinse lampa de birou, care ardea fără rost, şi se întinse pe un divan îngust, aşezat lîngă peretele opus şi acoperit cu un cearşaf vechi, rupt. Peste un minut, adormi, şi, în dimineaţa aceea, nu avu nici un fel de vise. Camerele din subsol erau cufundate în tăcere, tăcută era şi căsuţa proprietarului şi aceeaşi adîncă tăcere domnea în ulicioara dosnică.

În acest timp însă, adică în zorii zilei de sîmbătă, un etaj întreg al unei instituţii din Moscova era în picioare, iar ferestrele acestei clădiri care dădeau spre o piaţă întinsă, asfaltată, pe care o curăţau cu perii nişte maşini speciale înaintînd încet cu huruit, erau scăldate din belşug într-o lumină vie, care tăia lumina soarelui ivit la orizont.

Toţi cei care lucrau la acel etaj erau ocupaţi cu anchetarea afacerii Woland, şi lămpile arseseră toată noaptea în zece birouri.

De fapt însă, totul devenise limpede din ajun — de vineri, cînd a trebuit să fie închis Teatrul de varietăţi, drept urmare a dispariţiei administraţiei teatrului şi a scandaloaselor scene care s-au desfăşurat în ziua precedentă, în timpul renumitei şedinţe de magie neagră. Necontenit, fără pic de răgaz, la etajul acela treaz soseau materiale noi. Acum anchetatorilor însărcinaţi cu cercetarea ciudatului caz, care mirosea evident a