Kaun părea neimpresionat.

— În primul rând, încă nu am scos nimic din ţară. În al doilea rând, pentru a prezenta caseta video, nu trebuie să părăsească ţara; posed staţii mobile de transmisie, care pot ajunge aici în câteva ore. Vocea lui deveni mai înceată, mai ameninţătoare. În al treilea rând, pot să-mi închipui o mulţime de lucruri, dar nu că doriţi în mod serios ca statul Israel să deţină controlul asupra casetei video cu Isus.

Eisenhardt simţise nevoia să se desprindă de discuţia din sala de conferinţe. Mormăise că ar trebui să se ducă la closet şi o întinsese, trăsese uşa dintre bucătărie şi sala de şedinţe cu grijă în urma lui, ducându-se în spate. Acolo observase că stătea cineva lângă rulotă şi se hotărâse să se ducă totuşi la toaletă, încet, ca să tragă cu urechea.

Deci lui Kaun îi păsa realmente numai de bani. Şi ce tocmai făcea acum era înşelăciune crasă. După ceea ce se întâmplase azi-noapte, pierduse probabil speranţa să mai găsească vreodată camera video cu caseta în ea. Acum spera să poată vinde acele câteva oase şi bucăţi de hârtie Bisericii, speculând faptul că aceasta va prefera să şteargă toate urmele a ceea ce se întâmplase. Şi astfel nu va observa nimeni niciodată că în realitate nu existase vreo urmă care să ducă spre camera video.

Şi nu va fi găsită. Simţea că ameţeşte. Nu era exact acest lucru pe care îl predicase el acum câteva zile? „Indiferent ce se întâmplă, nu veţi prezenta această înregistrare video la televizor, înainte să pornească la drum călătorul în timp.” Brusc, Eisenhardt avu senzaţia că stătea lângă persoana sa, că pluteşte peste el, că se vedea pe el însuşi ca o figură într-un joc mare, complex, aşa cum privise figurile de pe diagrama sa când făcea planuri pentru un roman şi totul trebuia să se potrivească. Aparent era şi viaţa un fel de roman şi tocmai putea să se uite cum se întrepătrundeau toate, cum se potriveau.

— Poate ar trebui să continuăm discuţia în alt loc decât aici, propuse trimisul Vaticanului.

— Cu multă plăcere, îl auzi Eisenhardt spunând pe preşedintele consiliului de administraţie a lui Kaun Enterprises. Să mergem în biroul meu. Acolo pot să vă scriu un număr al unui cont din Elveţia.

Auzi cum se depărtară paşii şi rămase cu sentimentul de consternare.

*

— Nu o să găseşti nimic despre tunel la Biblioteca Americană, crede-mă, spuse Yehoshuah, cu mâna pe clanţă. Mai bine vino cu noi.

Se aflau direct în faţa clădirii bibliotecii Universităţii Ebraice, şi în plus şi într-un loc foarte nepotrivit; fiecare a doua maşină care trecea pe lângă ei, claxona dezaprobator.

— Prostii, răspunse Stephen. Asta e pierdere de timp, dacă nu cunoşti nici măcar alfabetul ebraic. Nu, facem aşa cum am vorbit. Voi căutaţi aici după tot materialul pe care îl puteţi găsi, iar eu caut în American Library. Am şi alte lucruri de rezolvat. La cinci vin să vă iau. Luă telefonul mobil care atârna de cablul încărcătorului şi controla stadiul bateriei. Dacă se întâmplă ceva deosebit mă sunaţi. Las telefonul deschis.

— Într-o bibliotecă? Cu aşa ceva nu te faci simpatic, spuse Yehoshuah.

— Pot să-l pun pe surdină. Atunci face doar tic-tic când mă sună cineva. O bibliotecă este unicul loc unde ai şansa să-l auzi. Nu-ţi face griji.

Judith deschise portiera şi coborî.

— Te grăbeşti cumva? întrebă ea. Pari cam stresat.

Stephen se uită în ochii ei negri impenetrabili.

— Se observă? Aş vrea foarte mult ca mâine pe la ora asta să intru în tunel.

*

Maşina, care stătea la marginea trotuarului vizavi de bloc, parcase acolo deja din zorii zilei. De atunci rămăseseră neclintiţi la post cei doi bărbaţi care stăteau în ea, supraveghind intrarea, lângă care se afla un lung şir de cutii poştale şi sonerii. Exista o cutie poştală şi o sonerie pe care scria Yehoshuah Menez şi acesta era motivul pentru care stăteau cei doi oameni în maşină.

Era o stradă foarte aglomerată. Nimeni nu-i lua în seamă. Pe tabloul de bord erau lipite trei poze mici, care arătau feţele a doi tineri şi a unei fete tinere. Din când în când unul din ei se uita la ceas; în ultimul timp, mai des.

În sfârşit, se opri o maşină în spatele lor în care erau de asemenea doi bărbaţi. Cei doi bărbaţi din prima maşină se întoarseră. Erau feţele pe care le aşteptaseră. Priviri întrebătoare. Făcură nou-veniţilor un semn simplu, o mână ridicată, al cărei deget arătător şi mare formau împreună un O, sau un zero, dacă vreţi. Asta însemna: nu s-a întâmplat nimic. Nici unul dintre cei trei, la ale căror poze se uitaseră de aproape zece ore, nu îşi făcuse apariţia.

Unul din cei doi bărbaţi din maşina din spate dădu aprobator din cap, iar bărbaţii din maşina din faţă se aşezară din nou, porniră motorul, folosind o breşă în traficul continuu pentru a se infiltra şi în rândul de maşini, făcându-se nevăzuţi. Cealaltă maşină mai merse o bucată în faţă, exact acolo unde stătuse prima.

— Dar întâi să mergem în oraş să mâncăm ceva! spuse unul din bărbaţi. Mor de foame.

*

Eisenhardt închise uşa toaletei în urma sa, se rezemă cu un sentiment greu în corp de ea şi privi fix peretele de vizavi. Dură un oarecare timp până îşi dădu seama că era nedumerit. Complet nedumerit. Ce să facă el acum? Nu avea nici cel mai mic habar. Oare puteai face ceva care ar reprezenta o diferenţă? Aşa cum stăteau lucrurile, viitorul părea cert. Era scris irevocabil în marea carte a lui Dumnezeu. Kismet. Fataliştii avuseseră dreptate.

Îşi dorea să fi avut el însuşi ceva din energia şi bogăţia de idei cu care obişnuia să îi înzestreze pe eroii romanelor sale. Atunci cel puţin nu i s-ar mai înnoda intestinul subţire de spaimă.

Se duse înapoi în bucătărie. Prin uşa glisantă îi auzea pe profesori discutând, de mai multe ori se spusese cuvântul „apostol”. Eisenhardt se opri cu mâna pe clanţă. Nu, acum nu putea să se ducă înapoi în această cameră. Nu putea face aşa ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu.

Se duse în spate, în