Mai era ceva. Ceva îl frapase în convorbirea celor doi bărbaţi. Se spusese o frază care declanşase ceva în el, o amintire, un fir al gândirii, ceva care făcea valuri în subconştientul său. Se ridică în coate şi se uită spre micul birou pe care se aflau între timp aproape toate cărţile pe care le găsise în dulapurile din faţă.

Lydia spusese că era tipic pentru el: toate dormitoarele sale aveau tendinţa să se transforme rapid în biblioteci. Cum a fost? John Kaun citise cartea de vizită a bărbatului slab din Roma cu voce tare. Îl numise părintele Scarfaro. Membru al unei congregaţii... Hmm. Eisenhardt se ridică, umblă prin teancurile de cărţi şi găsi ce căuta. O carte despre Biserica Romano-Catolică şi Vatican. Dădu foile la cuprins şi deschise apoi la pagina respectivă. Existau în total nouă congregaţii, organe administrative superioare cu împuternicire legiuitoare şi judecătorească în tot cuprinsul Bisericii. Eisenhardt se încruntă. Învăţătura despre separarea puterilor pare să fi trecut pe lângă Biserică fără să fi lăsat vreo urmă. Citi mai departe. Congregaţia pentru Sfânta învăţătură era prezentată prima. În romanele sale, Eisenhardt descrisese de multe ori cum în momente de cumplită spaimă oamenii credeau că le îngheaţă sângele în vine. Acum experimenta pe propriul trup cum se simte aşa ceva. Dacă în acest moment un schelet i-ar fi pus mâna pe umăr şi un craniu în putrefacţie i-ar fi rânjit, nu s-ar fi putut speria mai tare.

*

Congregaţia pentru Sfânta învăţătură, scria acolo, era o organizaţie străveche. Papa Grigorie al IX-lea o înfiinţase în 1231, deci acum aproape opt sute de ani - dar nu sub acest nume pe care îl purta acum. Până în anul 1908 această organizaţie se numise altfel, purtase un nume care timp de sute de ani însemnase frică şi spaimă, foc, schingiuiri, sânge vărsat, cu alte cuvinte Evul Mediu întunecat. Nu bănuise că încă mai exista această organizaţie.

Congregaţia pentru Sfânta învăţătură era numele actual al Sfintei Inchiziţii.

29

URGENT - CONFIDENŢIAL

John,

Băncile fac presiuni din cauza căderii cursului. Domnul Sutherland de la First National vrea să reunească consiliul de supraveghere într-o şedinţă extraordinară, miercurea viitoare. Este evident că poziţia dumneavoastră ca preşedinte va fi pusă în discuţie.

S.

Asta nu putea fi adevărat. Stephen se uita fix la bucăţica de hârtie, o chitanţă pe care bancomatul o scuipase, apoi la cardul său VISA.

„Limit exceed”, scria acolo.

Bancomatul, solid şi de necucerit, zidit în peretele unei clădiri oficiale, mestecase excesiv de mult la card, pe care Stephen îl introduse în fanta sa. Acum capacul din metal nobil, lucios, se interpuse din nou cu o forţă supărătoare şi de nestăpânit între el şi tastatura pe care tastase suma dorită de bani.

Asta da surpriză frumoasă. Stephen îşi introduse cardul înapoi în compartimentul portofelului său, unde stătea de obicei, şi făcu loc următorului client, o femeie plinuţă, cu părul tapat în sus, care-i arunca priviri bănuitoare. Arăta chiar aşa de periculos? Stephen clătină nemulţumit din cap şi plecă încet mai departe, cu portofelul în mână.

Putea fi adevărat? Cheltuise el atât de mult de când sosise în Israel? Trebuia să se fi gândit să mărească limita de credit la timp. Trebuia cumva... dar cum? Să sune la banca sa... Dacă ar fi putut da de Hugh Cunningham, referentul său bancar, s-ar mai fi putut face ceva, cel puţin temporar.

Câţi bani mai avea de fapt? Numără bancnotele. Îi ajungeau de-abia cât să plătească mâine-dimineaţă hotelul. Nemaipunând la socoteală închirierea echipamentului de scafandru sau plata maşinii. Incredibil!

Dar oare ce era pe celelalte cârduri? Avea trei - un card VISA, un MasterCard şi un American Express. De fapt erau cinci în total, dar celelalte două erau acceptate doar în SUA, unul din ele doar la benzinării. MasterCardul avea acelaşi cont ca şi cardul VISA, astfel că nici cu acesta n-ar fi avut noroc. Dar cu American Express... cu cardul respectiv putea, de asemenea, să facă rost de bani gheaţă, dar nu la un bancomat. American Express avea un birou aici în Ierusalim, dacă-şi aducea bine aminte. Sau era doar în Tel Aviv? Ei, asta se putea afla.

Fără bani. Incredibil. Şi ce repede îi strica aceasta dispoziţia! La ce folosea faptul că avea o avere, dacă nu avea acces la ea? Asta era o tâmpenie uriaşă.

Închise, încă neîncrezător, portofelul, îl băgă din nou în jachetă şi se prefăcu aproape într-o stană de piatră când îi văzu pe cei doi bărbaţi, care veneau cufundaţi în discuţie, de-a lungul trotuarului, direct spre el. Ţinându-şi răsuflarea şi străduindu-se din răsputeri să nu mai facă în plus o mişcare agitată, care să le atragă atenţia din colţul ochiului, se salvă în spatele celei mai apropiate uşi de magazin.

Ei se opriseră, în loc să meargă mai departe şi să dispară! Se prefăcu că observă exponatele, în timp ce-i observa pe cei doi. Fără îndoială, erau doi dintre oamenii lui Ryan. Îi văzuse de mai multe ori în tabără şi ei îl cunoşteau, de asemenea. Ce făceau aici? Trebuia să fie o coincidenţă că treceau tocmai acum şi tocmai aici pe strada aceasta; nu păreau că-l caută pe el.

Încă aşa o întâmplare tâmpită. Nu făcea deloc bine moralului său. Cineva îi vorbi din lateral, el nu înţelese nimic, se întoarse tresărind speriat şi replică din reflex:

— Poftim?

— Vă interesează camerele video? zise vânzătorul, un bărbat zdravăn cu păr cărunt şi cu un nas borcănat impresionant, trecând pe engleză.

— Camere video?

Stephen îl privi iritat, apoi îşi îndreptă atenţia spre exponate la care se uitase până atunci fără să le vadă cu adevărat. Într-adevăr erau camere video, în toate mărimile şi de toate mărcile. Era un magazin specializat pe articole foto şi video. Şi cei doi „dulăi de pază” stăteau încă la marginea străzii şi păreau să discute amănunţit încotro să o ia.

— Desfacem toate mărcile importante, se porni vânzătorul şi apucă aparatul cel mai apropiat pentru a i-l pune lui în braţe. Era