Trebuia să modifice potrivit gustului doamnei Glinka scena cu cimitirul din Praga, eliminând pasajele lungi pe tema proiectelor economice şi insistând asupra aspectelor mai mult sau mai puţin mesianice din cuvântările rabinilor.

Pescuind câte ceva de prin Gougenot şi alte scrieri ale epocii, Simonini îi făcuse pe rabini să delireze pe tema întoarcerii Suveranului dinainte ales de Dumnezeu ca Rege al Israelului, destinat să pună capăt năpăstuirilor neamurilor. Astfel, indusese în povestea cu cimitirul cel puţin două pagini de fantasmagorii mesianice, de tipul „cu toată puterea şi groaza Satanei, domnia Regelui triumfător peste Israel se apropie de lumea noastră care nu s-a regenerat; împăratul născut din sângele Sionului, Antihristul, se apropie de tronul puterii universale”. Însă, considerând că în mediul ţarist ar insufla spaimă orice gând republican, adăugase că doar un sistem republican cu vot popular le-ar fi permis evreilor să introducă, cumpărându-şi majoritatea, legile trebuitoare scopurilor lor. Numai proştii aceia de creştini, ziceau rabinii în cimitir, cred că într-o republică ar fi mai mare libertate decât sub o autocraţie, pe când, dimpotrivă, într-o autocraţie guvernează cei înţelepţi, în timp ce în regimul liberal guvernează plebea, cu uşurinţă instigată de agenţii evrei. Cum anume ar fi putut să convieţuiască republica cu un Rege al lumii nu părea îngrijorător: Napoleon al III-Iea era o dovadă vie că republicile pot să-i creeze pe împăraţi.

Însă, amintindu-şi de povestirile bunicului, Simonini avusese ideea de a îmbogăţi cuvântările rabinilor cu o lungă sinteză privitor la cum funcţionase şi cum trebuia să funcţioneze guvernul ocult al lumii. Curios era că Glinka nu-şi dăduse seama după aceea că argumentele erau aceleaşi ca ale lui Dostoievski — sau poate că-şi dăduse seama şi tocmai de aceea exulta că un text foarte vechi îl confirmase pe Dostoievski, demonstrând astfel că era autentic.

Aşadar, în cimitirul din Praga se dezvăluia faptul că evreii cabalişti fuseseră inspiratorii cruciadelor pentru a-i reda Ierusalimului demnitatea de centru al lumii, datorită (iar aici Simonini ştia că poate pescui dintr-un repertoriu foarte bogat) şi inevitabililor templieri. Şi păcat că pe urmă cruciaţii fuseseră alungaţi înapoi pe mare, iar templierii sfârşiseră atât de rău cum sfârşiseră, altfel planul ar fi izbutit cu câteva secole mai devreme.

În perspectiva aceasta, rabinii din Praga aminteau felul cum Umanismul, Revoluţia Franceză şi războiul de independenţă american contribuiseră la subminarea principiilor creştinismului şi a respectului faţă de suverani, pregătind cucerirea iudaică a lumii. Fireşte că pentru a realiza acest plan evreii trebuiseră să-şi construiască o faţadă respectabilă, cu alte cuvinte Francmasoneria.

Simonini îl reciclase în mod abil pe bătrânul Barruel, pe care Glinka şi mandatarii ei ruşi evident că nu-l cunoşteau, şi, într-adevăr, generalul Orjeievski, căruia Glinka îi trimisese raportul, găsise potrivit să extragă din el două texte: unul, mai scurt, corespundea mai mult sau mai puţin cu scena iniţială petrecută în cimitirul din Praga şi fusese dat spre publicare unor reviste de acolo — uitând (sau presupunând că publicul ar fi uitat, sau chiar neştiind) că un discurs al rabinului, extras din cartea lui Goedsche, mai circulase cu mai bine de zece ani înainte la Sankt Petersburg, iar în anii următori apăruse în Antisemiten-Katechismus al lui Theodor Fritsch; celălalt apăruse ca pamflet cu titlul Taina Evreistva (Secretele evreilor), căpătând prestanţă printr-o prefaţă a lui Orjeievski însuşi, în care se spunea că pentru prima oară în respectivul text, în sfârşit reapărut la lumină, se demonstrau legăturile profunde dintre masonerie şi ebraism, amândouă fiind proclamatoare ale nihilismului (acuză care în vremurile acelea părea deosebit de gravă în Rusia).

Evident că Simonini primise de la Orjeievski o recompensă pe măsură, iar doamna Glinka ajunsese (lucru temut şi de care era cazul să se teamă) să-şi ofere trupul ca răsplată pentru isprava aceea nemaipomenită — grozăvie de care Simonini fugise dând de înţeles, prin tremurături pronunţate ale mâinilor şi multe suspine virginale, că soarta lui nu era diferită de aceea a Octavei de Malivert, despre care bârfeau de câteva decenii toţi cititorii lui Stendhal.

Din momentul acela, Glinka nu se mai interesase de Simonini şi nici el de ea. Dar într-o zi, intrând la Cafe de la Paix pentru un simplu dejeuner a la fourchette (cotlete şi rinichi la grătar), Simonini o zărise întâmplător la o masă, unde şedea cu un burghez corpolent şi cu înfăţişare destul de vulgară, cu care discuta într-o stare de tensiune evidentă. Se oprise ca să salute, iar Glinka nu putuse evita să-l prezinte domnului Racikovski, care-l privise cu mult interes.

Pe moment, Simonini nu pricepuse motivele acelei atenţii, dar le înţelesese mai târziu, când auzise pe cineva sunând la uşa prăvăliei şi Racikovski se prezentase în persoană. Cu un zâmbet larg şi o dezinvoltură ce inspira autoritate, străbătuse prăvălia şi, nimerind scara ce ducea la etajul superior, intrase în birou, aşezându-se comod pe un mic fotoliu de lângă masa de scris.

— Dacă sunteţi bun, zisese el, să vorbim despre afaceri.

Blond ca un rus, şi pe deasupra uşor încărunţit, semn că trecuse de treizeci de ani, Racikovski avea buze cărnoase şi senzuale, nas proeminent, sprâncene de diavol slav, zâmbet de fiară cordială şi glas mieros. Semăna mai mult cu un ghepard decât cu un leu, comenta în scris Simonini — şi se întrebase dacă era mai puţin îngrijorător să fii chemat noaptea la întâlnire pe cheiul Senei de către Osman Bey sau de Racikovski dimineaţa, în zori, în biroul său de la ambasada