— Prin urmare, domnule căpitan Simonini, începuse Racikovski, poate că dumneata nu prea ştii ce este ceea ce voi, în Occident, numiţi impropriu Ohrana, iar emigranţii ruşi o numesc dispreţuitor Ohranka.

— Am auzit şoptindu-se câte ceva.

— Nici vorbă de şoapte, totul e la lumina zilei. E vorba despre Ohrannîie otdeleniia, care înseamnă Departamentul de Siguranţă, servicii de informaţii secrete care depind de Ministerul nostru de Interne. A luat naştere după atentatul împotriva ţarului Alexandru al II-lea, în 1881, pentru a ocroti familia imperială. Dar treptat, treptat, a trebuit să se ocupe de ameninţarea terorismului nihilist şi să înfiinţeze diferite secţii de supraveghere şi în străinătate, unde prosperă exilaţii ţării mele. La lumina zilei. Cei ce se ascund sunt teroriştii. S-a înţeles?

— Am înţeles. Dar eu ce...

— S-o luăm în ordine. Dumneata nu trebuie să te temi să vorbeşti deschis cu mine, dacă întâmplător ai date despre grupări teroriste. Am aflat că la vremea dumitale ai semnalat serviciilor franceze nişte antibonapartişti periculoşi, şi poţi să denunţi doar prietenii sau, cel puţin, persoane pe care le frecventează. Nu sunt un papă-lapte. Şi eu, la vremea mea, am avut contacte cu teroriştii ruşi, ce-a fost a fost, dar tocmai de aceea am făcut carieră în serviciile antiteroriste, unde lucrează în mod eficient doar cei care au fost simpli recruţi în grupurile subversive. Ca să slujeşti cu competenţă legea se cere s-o fi încălcat. Aici în Franţa aţi avut exemplul lui Vidocq al dumneavoastră, care a devenit şef al poliţiei numai după ce a stat în temniţă. Să nu te încrezi în poliţiştii, cum să spun, prea curaţi. Sunt filfizoni. Dar să revenim la noi. În ultimul timp ne-am dat seama că printre terorişti militează unii intelectuali evrei. Sub mandatul unor persoane de la curtea ţarului, caut să arăt că cei care subminează tăria morală a poporului rus şi-i ameninţă însăşi supravieţuirea sunt evreii. Dumneata o să auzi spunându-se că sunt considerat un protejat al ministrului Witte, care are faimă de liberal, şi că în legătură cu astfel de argumente nu mi-ar da ascultare. Dar nu trebuie să-ţi serveşti niciodată stăpânul actual, învaţă asta, ci să te pregăteşti pentru cel care urmează. În sfârşit, nu vreau să pierd timp. Am văzut ce i-ai dat doamnei Glinka şi am hotărât că este în mare parte gunoi. Bineînţeles, ţi-ai ales ca paravan meseria de telal, adică de ins care vinde lucruri uzate la preţ mai scump decât cele noi. Dar cu ani în urmă în Contemporain dăduseşi la iveală documente zguduitoare pe care le primiseşi de la bunicul dumitale şi m-aş mira să nu mai ai şi altele. Se spune pe-aici că ai şti foarte multe despre multe lucruri (iar aici Simonini trăgea foloasele de pe urma proiectului său de a părea un spion mai degrabă decât să fie un spion). Aşa că aş dori de la dumneata material credibil. Ştiu să aleg grâul de neghină. Plătesc. Dar, dacă materialul nu e bun, mă supăr. E clar?

— Dar ce doriţi, mai precis?

— Dacă aş şti, nu te-aş plăti pe dumneata. Am în serviciul meu persoane care ştiu să ticluiască bine un document, dar trebuie să le dau nişte conţinuturi. Şi nu pot să-i povestesc bunului supus rus că evreii îl aşteaptă pe Mesia, lucru de care nu-i pasă nici mujicului, nici bogătaşului. Dacă-l aşteaptă pe Mesia, asta trebuie explicat în legătură cu buzunarele lor.

— Dar de ce-i aveţi în vedere în mod deosebit pe evrei?

— Pentru că în Rusia există evrei. Dacă aş fi în Turcia, i-aş avea în vedere pe armeni.

— Aşadar doriţi ca evreii să fie distruşi, la fel ca şi — poate-l cunoaşteţi — Osman Bey.

— Osman Bey e un fanatic şi, în plus, este şi el evreu. E mai bine să te ţii departe de el. Eu nu vreau să-i distrug pe evrei, aş îndrăzni să spun că evreii sunt cei mai buni aliaţi ai mei. Eu sunt interesat de ţinuta morală a poporului rus şi nu doresc (sau persoanele cărora vreau să le fac pe plac nu doresc) ca acest popor să-şi îndrepte nemulţumirile împotriva Ţarului. Deci îi trebuie un duşman. E inutil să te duci în căutarea duşmanului, ştiu şi eu? printre mongoli sau printre tătari, cum au făcut autocraţii de odinioară. Duşmanul, ca să fie uşor de recunoscut şi de temut, trebuie să fie în casă sau în pragul casei. Iată de ce sunt la mijloc evreii. Pronia cerească ni i-a dat, să-i folosim deci, la naiba, şi să ne rugăm să existe pururea niscaiva evrei de temut şi de urât. E nevoie de un duşman ca să-i dai poporului o speranţă. Cineva a spus că patriotismul e ultimul refugiu al canaliilor: cine nu are principii morale se înfăşoară de obicei într-un steag, iar bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea stirpei lor. Identitatea naţională este ultima resursă a dezmoşteniţilor. Or, simţul identităţii se întemeiază pe ură, ura împotriva celui ce nu-i identic. Trebuie să cultivi ura ca patos cetăţenesc. Duşmanul e prietenul popoarelor. E nevoie oricând de cineva demn de a fi urât ca să te simţi justificat în propria-ţi mizerie. Ura este adevărata pasiune primordială. Iubirea reprezintă o situaţie anormală. De aceea a fost ucis Hristos: vorbea împotriva naturii. Nu iubeşti pe cineva pentru toată viaţa, din această speranţă imposibilă se nasc adulterul, matricidul, trădarea prietenului... În schimb, poţi urî pe cineva pentru toată viaţa. Cu condiţia să fie permanent acolo, ca să aţâţe ura. Ura încălzeşte inima.

Drumont

Simonini rămăsese îngrijorat după convorbirea aceea. Racikovski avea aerul că vorbeşte serios, dacă nu-i dădea material inedit, avea să se „supere”. Altminteri, nu însemna că el îşi secătuise resursele, dimpotrivă, adunase multe file pentru protocoalele sale multiple, dar avea senzaţia că se cerea ceva în plus, nu doar chestiile alea cu Antihrişti care dădeau bine pentru nişte personaje ca doamna Glinka, ci ceva care să surprindă mai de-aproape actualitatea. În fine, nu voia să vândă la preţ redus al său cimitir din Praga revăzut şi adăugit, ci chiar să-i urce preţul.